De la începutul secolului al XIX-lea merg la studii la Paris o seamă de tineri boieri, militari si intelectuali, tineri care vor deveni marile figuri revoluţionare de la 1848. Majoritatea frecventau cursurile la Collège de la France, o instituţie care organiza prelegeri pe durata a doi ani, destinate de obicei studenţilor străini, mai ales celor cu mijloace materiale reduse, neexistând obligativitatea susţinerii examenelor.
Tinerii români veniţi aici vor intra în masonerie pentru a-şi înmulţi relaţiile, pe care să le facă favorabile patriei lor. Majoritatea au fost iniţiati în loja L’Athénée des Étrangers, loja cu reputaţie foarte liberală sau în loja Rose du parfait silance. C. A. Rosetti şi cei doi Brătieni, Ion şi Dumitru, vor intra în 1845 în loja L’Athénée des Étrangers. Printre românii iniţiaţi la Paris se mai numară: Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Costache Negri, Christian Tell, Gheorghe Magheru, Alecu Russo, G. Balş.
Activitatea naţionalistă a fost intensă şi în Paris: hotărăsc să editeze gazeta L’Etoile du Danube, au organizat o veritabilă campanie de presă în vederea sensibilizării prinţului Napoleon şi a marilor demnitari europeni, articole în favoarea românilor fiind publicate în principalele ziare pariziene, ca de exemplu Le Journal des Peuples, în acest cotidian nume ca Golescu, Brătianu si Rosetti, aparând alături de cele ale lui Girardin sau Proudhon. Revista pariziană L’Illustration a publicat în 1848 un album moldo-vlah ce s-a bucurat de un mare succes, Edgar Quinet şi Jules Michelet au conferenţiat tratând subiecte cu caracter masonic, urmărind a servi intereselor românilor.
Un aspect neelucidat încă îl contituie sursa fondurilor însemnate cu care gruparea naţionalistă română din Paris a finanţat eforturile uriaşe de propagandă, pregătirea logistică pentru declanşarea revoluţiei în Principate şi numeroasele călătorii politice pe care le făceau în interesul cauzei naţionale. O versiune, neconfirmată cu documente, acrediteză ideea unor prime contacte cu marea finanţă evreiască, care se va găsi puţin mai târziu implicată direct în Bucureşti, introducerea problematicii evreieşti în programul revoluţionar românesc sporind suspiciunile. Fenomenul a avut un ecou cert în articolul 21 din Proclamaţia de la Izlaz, unde se cerea emanciparea israeliţilor. Mult timp oamenii politici de dreapta si publiciştii conservatori au văzut aici începutul unui pact făcut cu evreii pentru acordarea cetăţeniei. Acesta teorie nu poate fi adevărată, deoarece aproape toţi paşoptiştii au fost antisemiţi, şi mă refer aici la Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Ion Heliade Rădulescu, care au atras atenţia încă de atunci asupra pericolului la care se expune naţiunea română prin colonizarea evreilor. Totodată, Nicolae Paulescu, cel mai acid critic român din perioada interbelică asupra problemei evreieşti, nu face altceva decât să elogieze tineretul român, instruit în străinătate, pentru că nu a luat de acolo decât idei sănătoase de democraţie şi nu s-a lăsat înşelat de evrei aşa cum s-a întâmplat cu tineretul francez, austriac, italian şi rus. ,,Într-adevăr, nici bonjuriştii de la 1848, care au adus în ţară doctrinele liberalismului, nici generoşii de la 1900, care au venit cu idei socialiste, n-au trădat patria. Înzestraţi cu mult bun simţ, ei au înţeles trebuinţele esenţiale ale României şi au arătat un viu patriotism, luptând din toate puterile contra pericolului evreiesc.”
O altă societate care a pregătit revoluţia paşoptistă este celebra Frăţia, prima societate serioasă de tip masonic, întemeiată de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell, la care s-a mai adăugat ulterior Alexandru G. Golescu. Acţiona sub deviza: Dreptate! Frăţie! Printre membrii ei se aflau mulţi militari. Avea ramificaţii în Moldova şi Transilvania. Ea se servea de o societate literară organizată în 1843, numită Asociaţia literară a României şi avea o filială la Paris, Societatea studenţilor români. Tinerii de la Paris făceau o adevarată şcoală a revoluţiei, închegând legături cu cercurile democratice franceze. Informaţiile care s-au păstrat despre această organizaţie, prin intermediul lui Ion Ghica, arată clar tipologia carbonară, dar şi caracterul ei autohton, adaptat unei realităţi româneşti pentru care aplicarea unor principii din ritualurile lojilor francmasonice ar fi constituit un impediment al posibilităţii sale de difuzie. Ghica scrie depre ea: ,,fiecare frate cunoscând numai pe şeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care îl catechisise, îl iniţiase, de la care primea ordine şi instrucţiuni şi căruia datora ascultare şi supunere cu pericolul vieţii şi al averii, păstrând secretul cel mai absolut”. Analiza acestui text duce la concluzia că Frăţia era o organizaţie secretă de tip militar, îndepărtată de constituţiile şi ritualurile unei loje francmasonice autentice regulare, folosirea terminologiei creştin-ortodoxe pentru gradele corespunzătoare masoneriei albastre şi jurământul cu preţul vieţii şi al averii, demonstrând un autohtonism inconfundabil.
Dan Amedeo Lăzărescu sugerează implicarea masonilor vest-europeni în realizarea revoluţiei, românii afiliaţi lojilor pariziene fiind folosiţi în cadrul ideologiei mazziniene. Lamartine i-a sfătuit personal pe Bălcescu, pe fraţii Brătieni şi pe Rosetti să se întoarcă în patria lor şi să aştepte de acolo semnalul din partea lui, pentru a dezlănţui revoluţia naţională. Revoluţia nu s-a declanşat nici mai devreme, nici mai târziu decât la data de 9 iunie 1948, moment în care Bălcescu a primit semnalul de atac trimis de Lamartine prin dr. Louis Mandl. Acest lucru demonstrează încă o dată că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspiraţiile etnice ale momentului, şi astfel paşoptiştii par a fi fost naţionalişti sinceri şi masoni prin conjunctură.
O dată înfrântă revoluţia de la 1848, boierii români căzuţi pradă trupelor ruseşti şi otomane, vor fi nevoiţi să ia calea exilului, care a durat nouă ani, între 1848 şi 1857. În acest timp au prestat o excepţională propagandă patriotică, convingând intelectualitatea europeană de necesitatea construirii unui stat unitar român la gurile Dunării, care să constituie un scut de apărare împotriva expansionismului rusesc şi turcesc ce îşi cauta drum spre Europa. Românii reuşesc sa intre în toate structurile europene care ar fi putut să sprijine cauza naţională. Astfel Dimitrie C. Brătianu făcea parte din Comitetul Central Democratic European, înfiinţat de Giuseppe Mazzini în iunie 1850. La Londra, în cadrul Comitetului Revoluţionar al Europei Răsăritene erau prezenţi Nicolae Bălcescu, Alexandru Gh. Golescu si Ion Ghica. Iar la Paris, Ion Brătianu, prin implicarea lui în complotul asupra lui Louis Napoleon, reuşeşte încă o dată să atragă atenţia cercurilor politice asupra problemei românilor.
Eforturile acestor revoluţionari se concretizează prin unirea celor două Principate Române în 1859, apoi prin politica de modernizare a statului. Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti au fost naţionalişti categorici, care chiar dacă au făcut destule greşeli de apreciere a realităţii, au sfârşit prin a mişca naţiunea română înainte, prin istorie.
Naţionalismul sincer al masonului prin conjunctură Ion Bratianu se poate observa clar din dezgustul acestuia faţă de implicarea masoneriei în Comuna din Paris, care l-a îngrijorat în privinţa denaturării caracterului naţionalist al revoluţiei burgheze spre un profil internaţionalist, cu o perspectivă care anula naţionalitatea. Totodată scârbit de ateismul Marelui Orient de Franţa, sub a cărui obedienţă se afla şi francmasoneria din România şi de jocurile necinstite făcute la Congresul de la Berlin, el decide să-şi ducă lupta împotriva internaţionalismului francmasonic şi a capitalului străin condiţionat. Acum se produce celebra scenă, în care liderul Partidului Naţional Liberal îşi cheamă cei trei fii, pe Ionel, Dinu şi Vintilă şi le ordonă să nu devină niciodată francmasoni. 
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu