Începuturile francmasoneriei în România

       Trecând peste părerile forţate ale unor istorici care consideră ca primii masoni pe meleagurile carpatice ar fi fost Zalmoxis , iniţiat de Pitagora, sau Vlad Dracul , care a fost primit în Ordinul Dragonului, societate cu caracter secret, se poate admite totuşi teoria potrivit căreia Dimitrie Cantemir (1637- 1723), domnitor al Moldovei între 1710-1711, ar fi fost iniţiat într-o societate secretă ezoterică. Marcel Saphira crede că a fost iniţiat mason într-o perioadă când nu existau loji în Ţările Române, iar Emilian M. Dobrescu îl considera rozacrucian. De aceeaşi părere este şi Lucian Blaga, care spunea: ,,E de presupus apoi că Dimitrie Cantemir s-a folosit pentru întemeierea legăturilor sale cu oamenii din Occident şi de alte mijloace: nu este tocmai exclus ca asemenea motiv să-l fi îndemnat să se înscrie într-un ordin spiritual secret cum este acela al Roz Crucienilor, care îşi aveau fără îndoială masoneria lor. Cantemir a avut desigur ocazia să cunoască o doctrină iniţiatică, ce a exercitat o serioasă influenţă nu numai în veacul al XVIII-lea, ci şi mai târziu”.

         Mulţi masoni afirmă ca francmasoneria a găsit în Ţările Române un teren propice dezvoltării ei, deoarece spiritul masonic de înţelegere şi toleranţă religioasă se mulează pe caracteristicile poporului român, în a cărui cultură nu au existat niciodată lupte religioase. Ei însă trebuie să înţeleagă că principala caracteristică a fost dreapta credinţă, tot din cultura lui lipsind sectele, iar raţiunea pentru care unii români au aderat la un moment dat la masonerie, nu a fost nici într-un caz toleranţa, ci strict cauza naţională.

        Termenul de francmason, în forma arhaică de farmason, a intrat în vocabularul limbii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Nicolae Stoica de Haţeg, în Cronica Banatului (1785) aminteşte de frai-maorii şi frai-gasterii cu lojele lor. În 1787 avem consacrată forma de francmason în traducerea arhimandritului Gherasim. Iar în întâiul dicţionar analogic român, Cronica limbii române, manuscris din prima jumătate a secolului al XIX-lea, datorat boierului Iordache Golescu, găsim definiţia: ,,Farmazon şi francmason din cuvantul francez franc-maçon. Farmazon se zice o adunare, o soţietate de zidari ce prin taină chibzuie de ale arşitectoniei, arhitecturii, de ale meşteşugului lor. Farmazonie sau francmasonerie, adică tainica chibzuire a farmazonilor”.

        Originile francmasoneriei în România sunt incerte. Majoritatea istoricilor sunt de părere că masoneria a fost introdusă în Moldova de un italian nume Carra, împreună cu alţi trei marinari compatrioţi, înfiinţând în 1734 la Galaţi loja Loggia Gallazi şi loja Moldova în 1735 la Iaşi. Ambele se aflau sub obedienţa Marelui Orient de Italia. Primul venerabil al lojei Moldova a fost domnitorul Constantin Mavrocordat. Ceva mai târziu, fiind mutat de sultan la Bucureşti, îl va lua cu el pe Carra şi vor înfiinţa alte loji acolo. Mavrocordat îl va lăsa în locul său pe mitropolitul Leon Gheucă (1735-1789), episcop de Roman între 1769-1785 şi mitropolit al Moldovei între 1786-1788.

          Cu privire la acest Carra, părerile sunt împărţite. Unii istorici au acreditat ideea conform căreia cel care a introdus masoneria în Moldova a fost Jean Louis Carra (1743-1793), francez de origine, pe care îl gasim la Iaşi în deceniul al optulea al secolului al XVIII-lea, în calitate de publicist şi agitator politic. El îşi va găsi sfârşitul ca girondin în 1793. Această teză nu-şi are acoperirea istorică, deoarece prima lojă se formase deja în 1734, deci cu nouă ani înainte ca acesta să se fi născut.

         După alţii ar fi fost Antonio Maria de Chiaro (1669-1727), secretarul lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino. Şi această ipoteză este falsă pentru că Antonio del Chiaro murise în momentul când primele loji iau naştere. Legat de acest subiect ţin să răspund domnului Viorel Danacu, Mare Maestru al Marii Loje Naţionale a României, care afirma într-un interviu acum un an, că ,,primul român identificat în istorie ca aparţinând masoneriei este dreptcredinciosul Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă Română”. Domnia sa încearcă să demonstreze acest lucru prin faptul că este greu de crezut că Antonio Maria del Chiaro nu l-ar fi iniţiat şi pe Brâncoveanu, de vreme ce mai târziu a făcut acelaşi lucru cu domnitorul Moldovei. Prin declaraţia lipsită de documente si mai ales de logică, venerabilul dovedeşte încă o dată, că masonii, ca şi homosexualii, sunt acele ,,specii”, care în dorinţa de a-şi găsi legitimitatea, denigrează marile personalităţi.

          Istoricul Dan Berindei menţionează că italianul ar fi apărut mult mai târziu în Moldova, dar nu contestă faptul că s-ar fi implicat în acţiuni francmasonice atunci când efectiv s-ar fi aflat în Moldova. Horia Nestorescu-Bălceşti îl consideră, printr-un raţionament propriu, pe Antonio Maria del Chiaro ca fiind una şi aceeaşi persoană cu francezul Jean Louis Carra.

         După formarea celor doua loji, masoneria câştigă teren, recrutându-şi membrii din marile familii boiereşti: Vasile Balş, Iordache Cantacuzino, Sandu şi Petrache Studza, Neculae şi Iordachi Roset-Roznoveanu, Rosetti, Conachi, Vilara, Dărmănescu , dar şi din rândul clerului ortodox: Meletie al II-lea, episcop de Roman, arhidiaconul Nectarie Hermez din Iaşi, arhimandritul Filaret Scriban, dar mai ales Prea Sfiţitul Leon Gheucă, episcop de Roman, ajuns mitropolit al Moldovei şi arhimandritul Gherasim, cel care traduce L ‘Ordre des Francs-Maçons , cartea abatelui Gabriel Louis Calabre Perau, tipărită pentru prima oară în 1778 la Amsterdam, titlul manuscrisului românesc, Taina francmasonilor, reproducând doar prima parte a cărţii. Traducerea cărţii a venit ca recţie împotriva domnitorului Mavrogheni care în 1787 vorbise cu expresii nu prea frumoase despre farmazoni, de aceea arhimandritul scrie în prefaţă: ,,Cu toate că materia ei iaste întrupre rău presupus al obştei şi poate am pricinui multă defăimare, însă cunoscând că ea iaste predeparte de adevăr am tălmacito, ca toţi cei ce vor ceti să cunoască socotială ce au despre acestă tagma”.

Se pot accepta într-o anumită privinţă spusele istoricilor Dan Amedeo Lăzărescu şi Horia Nestorecu-Bălceşti, care afirmă că istoria masoneriei române are la un capăt sprijinul Bisericii, deoarece în loji, la început, au intrat de la vladică la opincă şi că în loja Moldova existau mai mulţi membri din cler decât laici. Dar intrarea ierarhilor în masonerie nu s-a produs decât din motive culturale şi politice. Masoneria atunci nu avea forma denaturată pe care a căpătat-o mai târziu şi trebuie făcută în permanenţă distincţia dintre francmasoneria veche şi francmasoneria actuală, ca putere ocultă. Atunci era percepută ca un curent cultural la care aderau ierarhi si călugări, într-o epocă în care cultura era prezentă doar în cercurile bisericeşti. Şi dau aici exemplul exemplul mitropolitului Leon Gheucă, traducatorul unor texte din Platon şi Aristotel sau cel al mitropolitului Dionisie Lupu, în vremea căruia se tipăresc Apostolul, Penticostarul, Psaltirea şi Cuvintele depre Preoţie ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nazianz între 1820 şi 1821.

          Lojile îşi vor opri pentru scurt timp activitatea deoarece în Imperiul Otoman, sub a cărui suzeranitate se găseau Ţările Române, francmasoneria a fost interzisă în 1748, fiind considerată o nouă sectă religioasă.

        Următoarele date despre activitatea masonică pe pământ românesc le aflăm în timpul Războiului ruso-turc (1769-1774), când sub ocupaţia rusă, lojile au putut lucra în libertate. Ofiţerii ruşi, aflaţi în legătură cu masoneria engleză, vor înfiinţa mai multe loji militare, cele mai cunoscute fiind loja Marte la Iaşi în 1772 şi loja Minerva la Sadagura în 1774, loji aflate sub obedienţa Marelui Orient de Italia. O dată cu ridicarea ocupaţiei, aceste loji îşi vor încheia activitatea.

         În Transilvania, masoneria începe să funcţioneze în loji din 1740. În 1782 ia fiinţă prima lojă din Cluj sub conducerea baronului Fritsky Fekete. La Sibiu activează loja St. Andreas zu den 3 Seebletfern, din arhivele căreia vedem că era în legatură cu diferite loji din Iaşi şi Bucureşti între anii 1767-1792.

Românii aflaţi în lojile masonice vor duce o luptă energică pentru apărarea identităţii româneşti, majoritatea celor care vor publica Supplex Libellus Valachorum în 1791, fiind masoni. Mason se pare că a fost şi Horea (Vasile Nicola, zis Ursu), iniţiator al răscoalei din 1784. A fost de patru ori la Viena unde a prezentat doleanţele românilor împăratului Iosif al II-lea, iar la 23 februarie 1783 susţine la loja Adevărata înţelegere din Viena un discurs în limba română care abundă de înţelesuri francmasonice. Ştefan Mateş susţine ideea că Horea ar fi făcut parte din loja Frăţia de Cruce de la Viena. Afirmaţiile legăturii lui cu lojile masonice s-au făcut din 1786, la doi ani după răscoală, de literatura vieneză şi mai târziu de cea maghiară (1886) şi cea germană (1908).