Intelectuali români antifrancmasoni

In urmatoarele articole, voi prezenta activitatea francmasonica a unor intelectuali de marca din perioada interbelica.

Nicolae Paulescu. Despre Nicolae Paulescu se ştie că a fost unul dintre precursorii descoperirii insulinei, publicând în august 1921 rezultatul cercetărilor sale privind izolarea unui hormon pancreatic pe care l-a denumit pancreatină, însă prea puţin se ştie că ratase consacrarea internaţională printr-un Nobel, atribuit însă altora.

            Pe de altă parte reputatul savant român s-a remarcat din tinereţe, alături de Nicolae Iorga şi A.C. Cuza ca luptător pe tărâmul cauzei naţionale. L-a secondat pe A.C. Cuza în activităţile sale politice naţionaliste, iar după 1927 a manifestat simpatii pentru Mişcarea Legionară. A desfăşurat o bogată activitate publicistică, concretizată îndeosebi printr-o serie de cărţi, abordând probleme tabu, apreciate atunci, dar şi astăzi: Spitalul. Coranul. Talmudul. Cahalul. Francmasoneria (1913), Sinagoga şi Biserica (1920), Degenerarea rasei jidăneşti şi Tălmăcirea Apocalipsului (1928). Pentru aceste cărţi şi-a atras ura, fiind monitorizat în planul lumii ştiinţifice şi eliminat din cursa pentru Nobel. În perioada comunistă a figurat pe lista autorilor interzişi, sub acuzaţia de naţionalism, legionarism şi antisemitism, şi chiar după 1989 s-a încercat şi încă se înceacă, ca şi în cazurile elitei naţionaliste interbelice, o menţinere a lui pe aceeşi linie infamă.

            Totodată poate fi considerat întemeietorul conceptului de naţionalism creştin şi al celui de iudeo-masonerie. Mai puţin cunoscut este faptul că s-a încercat atragerea sa de partea masoneriei. Căpitanul N. Casian, care făcea parte din 1923 din Mişcarea Naţionalist Fascistă, devenit mason în acelaşi an în loja Steaua Dunării din Bucureşti, afirmă că i s-ar fi cerut în anii 1923-1924 să-i convingă pe Paulescu şi pe A.C. Cuza să adere  la francmasoneria naţională promovată de Jean Pangal. Un sâmbure de adevăr există pentru ca în 1926 un grup de masoni evrei sunt excluşi pentru că se împotriviseră iniţierii unor naţionalişti din anturajul lui A.C. Cuza, probabil membrii ai Ligii Apărării Naţionale Creştine (L.A.N.C.). A existat evident o legătură între L.A.N.C. şi francmasoneria română, mai ales după coalizarea lui A.C. Cuza cu Octavian Goga, cunoscut aproape deloc ca francmason, dar naţionalist sincer şi devotat cauzei naţionale. El a militat şi pentru formarea Blocului creştin francmasonic. Prin aceasta, el vroia ca mişcarea francmasonică română să-şi declare oficial opţiunea pentru o linie politică clară, fapt ce intra în contradicţie flagrantă cu statutele şi cutumele organizaţiei. De altfel, au existat luări de poziţie ferme care au respins ca inacceptabilă solicitarea lui Goga. Astfel, în anul 1932, legionarul V. Trifu afirma: ,,D. Octavian Goga, care deşi este mason, habar n-are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşală ce masonii nu-i vor ierta niciodată. D. Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională”. Cert este că profesorul Paulescu nu şi-a tradat principiile creştine aderând la francmasonerie, ci a luptat neîncetat până la moarte împotriva ei.

            Principala sa lucrare în domeniul luptei antimasonice o constituie Spitalul. Coranul. Talmudul. Cahalul. Francmasoneria, apărută pentru prima dată în 1913. Cartea are meritul de a inaugura seria contribuţiilor româneşti la cunoaşterea istoriei francmasoneriei universale şi româneşti.

Lucrarea debutează prin prezentarea luptei iudaismului contra duşmanului ei de moarte, creştinismul. Aceată luptă, deşi la început făţişă, a căpătat noi forme prin apariţia ereziilor, care nu aveau alt scop decât acela de a-i face pe creştini să lupte, ei înşişi, contra creştinismului. Astfel au apărut toate sectele de la ebionism până la protestantism, prin care spiritul evreiesc triumfă, reforma nefiind altceva decât o reîntoarcele la vechiul ebionism. Toate ereziile au fost învinse de către creştinism, în afară de protestantism, care a reuşit să destabilizeze lumea catolică. Însă pentru a distruge cealaltă parte a creştinismului, lumea ortodoxă, a fost nevoie de crearea unei societăţi oculte: francmasoneria.

Pentru a întemeia masoneria, evreii au luat ca decor Talmudul, organizând acestă societate după cea a Cahalului. Scopul masoneriei este să reclădească Templul lui Solomon, ceea ce înseamnă restabilirea dominaţiei lui Israel asupra tuturor naţiunilor. În sprijinul afirmaţiei autorul aduce citate ale lui E. Drumont.

Francmasoneria este o organizaţie ocultă, chiar şi pentru membrii ei, neofiţii, care atraşi de promisiunile unor ajutoare materiale şi incluşi în gradele inferioare ale masoneriei albastre, nu cunosc nimic din activitatea gradelor superioare. Societatea filantropică, filozofică şi progresistă, aflată în permaneţă în căutarea adevărului, nu este altceva decât o asociaţie ocultă, zidită pe minciună, compusă din loji şi grade, pe care masonul le parcurge asistând la ceremonii caraghioase, din fiecare ritual ieşind la iveală ideile talmudice de ură şi de răzbunare împotriva creştinismului, ritualul de iniţiere în gradul de Rose-Croix, reprezentând o parodie a ultimei cine a Mântuitorului.

Majoritatea masonilor se recruteză dintre arivişti şi neizbutiţii carierelor liberale, D. Copin-Albacelli numindu-i ignoranţi, acestă ignoranţă făcându-i să se supună la cele mai detestabile influenţe.

Deasupra masoneriei albastre şi a celei gradelor superioare există o a treia francmasonerie, invizibilă, secretă chiar şi faţă de precedentele. Astfel francmasoneria este în totalitatea ei o suprapunere de societăţi, fiecare secretă faţă de cele inferioare, lucrând asupra lor la fel cum societăţile inferioare lucrează asupra lumii profane. La vârful acestor grade se găseşte un grup de evrei, care dirijează colosala organizaţie. Pentru lumea exterioară, francmasoneria şi-a creat un număr considerabil de asociaţii, pe care autorul le numeşte submasonerii, ca de exemplu: Liga Drepturilor Omului, a Învăţământului, a Societăţii de Biblioteci etc.

Efectele acestei organizaţii se fac simţite o dată cu Revoluţia Franceză, scopul ei fiind naturalizarea evreilor şi persecuţia creştinismului. Acestă revoluţie a fost pusă la punct în loji şi continuată de revoluţia de la 1848. Ca repercursiuni ale acestei revoluţii francmasonice, s-au născut trei sisteme sociale.

Primul este liberalismul evreiesc, adresat burgheziei şi avea ca scop distrugerea monarhiilor, deoarece monarhii sunt apărătorii naturali ai popoarelor, înlocuindu-le prin republici în care cei ce guvernează să fie mai uşor de cumpărat. Sub masca acestui pseudo-liberalism se încearcă realizarea republicii universale sub dominaţia lui Israel. Liberalismul mai urmăreşte scoaterea creştinismului din educaţia naţiunilor şi furtul bogăţiilor creştinilor, aducându-i la starea de proletari.

Al doilea sistem este socialismul evreiesc, care urmăreşte să distrugă tot ce a rămas nedistrus de liberalism. Scopul e să ia goimilor mai ales pământul, predându-l evreilor, socializând toate proprietăţile şi să distrugă definitiv orice urmă de creştinism.

Şi în cele din urmă, cel de al treilea, este sistemul anarhist, în care evreii fac apel la drojdia societaţii, fiind  destinat să completeze opera celor două sisteme precedente, omorând pe toţi cei care se vor împotrivi sistemului evreiesc şi să radă cea mai mică rămăşiţă care poate aminti viitorului de minunile artei creştine.

Făcând o radiografie a masoneriei române, care a găsit în ţară o libertate totală, autorul concluzioneză că lojile sunt foarte slabe sau pline de evrei, românii ce sunt prinşi în acestă undiţă, formând o rarea avis, naţiunea fiind refractară acestei boli parazitare. Însă, văzând că ideea nu prinde, francmasoneria s-a reorientat, atrăgând tineretul prin numeroase organizaţii caritabile ca Ordinul Bunilor Templieri, care avea drept ţintă combaterea alcoolismului sau Ateneul Popular şi Universitatea Populară.

În ultima parte se face o analiză a planului de război francmason, care nu are altă ţintă decât descreştinarea popoarelor. Această descreştinare se realizează prin persecuţia împotriva Bisericii şi acapararea învăţământului.

Argumentând primul obiectiv, Paulescu prezintă tragicul destin al Bisericii din Franţa, privată de gloria ei din timpul monarhiilor şi aruncată, organizându-şi suferinţele de neînchipuit provocate de evrei prin intermediul francmasoneriei. Iezuiţii, sub pretext că interpretau religia catolică cu intoleranţă, au fost suprimaţi, producându-se separaţia Bisericii de Stat. Dar lovitura cea mai profundă pe care o putea primi a fost aceea prin care masoneria a pus mâna pe învăţământ, înlăturând educaţia creştină şi înlocuind-o cu cea laică, îmbâcsită de ateism şi materialism, dar gratuită şi obligatorie. În acest mod a fost creat învăţămîntul de stat, dirijat din umbră de francmasonerie. Acest exemplu apărut pentru prima dată în Franţa, a fost preluat de toate ţările Europei. A pune mâna pe învăţământ şi a ascunde oamenilor adevărul, este cea mai oribilă crimă împotriva omenirii, iar această crimă a fost comisă de masonerie sub ordinul evreilor.

În concluziile lucrării se atrage atenţia încă o dată că francmasoneria şi Cahalul nu sunt decât apendice ale Talmudului şi că toate trei întrebuniţează acelaşi mijloc: minciuna. Dar minciuna are un duşman pe care îl urăşte de moarte: adevărul, ori acest adevăr este Duhul lui Hristos, arma invincibilă ce va apăra omenirea contra spiritului diavolesc al minciunii.