Rolul în dezvoltarea unor noi secte şi aportul ocultist al masoneriei

Masoneria nu a fost doar o societatea secretă care voia să schimbe lumea, implicându-se doar în plan politic, ci avea pretenţia de a deţine o ştiinţă secretă, o gnoză, transmisă doar iniţiaţilor. Acest aspect explică rolul important pe care francmasoneria l-a jucat în crearea mai multor secte apărute în secolul al XIX-lea şi în avântul pe care ocultismul l-a dobândit în acelaşi secol şi în secolul următor.

Una dintre cele mai importante secte contemporane este, fără îndoială, Biserica lui Isus Hristos din Zilele din Urmă, cunoscută şi sub numele de mormoni. În prezent mormonii numără peste 10 milioane de membri în întreaga lume. Toate aceste date sunt cunoscute, însă mai puţin ştiut este că Joseph Smith Jr., întemeietorul sectei a fost mason şi masoneria a jucat un rol important în crearea şi structurarea sectei sale.

           

În ciuda inepţiilor pe care le propovăduia în secta sa, Smith nu a întâmpinat nicio dificultate  de a intra în rândurile masoneriei, fiind iniţiat la 15 martie 1842.

           

La 6 aprilie 1840 a fost fondată Marea Lojă din Illinois de către partriarhul mormon James Adams. Noua lojă a stabilit imediat relaţii strânse cu secta lui Smith. Existau chiar cinci loji cunoscute drept lojile mormone, care împreună aveau peste 1500 de membri. Primii preşedinţi ai sectei, Joseph Smith, Brigham Young, John Taylor, Wilford Woodruff şi Lorenzo Snow, au fost masoni.

           

O altă sectă, care s-a bazat în  acţiunile sale pe influenţa masoneriei, este Ştiinţa Creştină, ce a avut-o fondatoare pe Mary Baker Eddy. Secta neagă doctrinele esenţiale ale creştinismului, precum şi natura divină a Mântuitorului, susţinând teorii de o autenticitate îndoielnică. Ideologia Ştiinţei Creştine e impregnată de gnosticism, intrând în contradicţie vădită cu creştinismul.

Influenţa masoneriei asupra membrilor marcanţi şi asupra mijloacelor de informare ale acestei secte nu a fost minoră, preşedinţii sectei şi editorii publicaţiilor de prozelitism, fiind masoni.

La fel se va întâmpla şi cu Charles Taze Russell, creatorul sectei Martorii lui Iehova. Profetul a fost iniţiat în masonerie, în care a găsit de multe ori un important izvor de inspiraţie pentru teoriile sale. Discul solar înaripat, caracteristic Egiptului antic, dar şi masoneriei, şi coroana străpunsă de o cruce, simbol masonic, ilustrau copertele şi paginile operelor sale. Şi terminologia folosită de el se aseamănă cu cea masonică, de exemplu Hristos fiind descris ca Mare Maestru al acestui mare Ordin secret, iar viitoarea epocă de aur la care face referire în eshatologia sa, este o trimitere la legenda Epocii de Aur a masoneriei.

Josph Smith, Mary Baker Eddy sau Charle Taze Russell nu au fost excepţii, ci exemple repetate ale modului în care ideologia gnostică şi ocultistă a masoneriei a generat aceste mişcări care pretindeau că deţin cunoaşterea supremă. Doctrinele acestor secte par mai mult inspirate din loji, decât din Biblie.

Totodată  nu se poate vorbi despre ocultismul contemporan decât dacă se face referire la relaţiile principalilor săi promotori cu masoneria. Chiar dacă în cazuri ca cele ale lui Eliphas Levi sau Papus, este vorba de ocultişti care s-au identificat cu concepţia masonică despre lume, dar nu şi cu organizaţia în sine, în cazurile lui Reuuss, Westcott, Olcott sau Matrers, a fost vorba de masoni care au creat mişcări menite să aprofundeze tainele ocultismului, toate aceste mişcări culminând cu cea satanistă a lui Aleister Crowley.

Bisericile Ortodoxe contra masoneriei

Primul act de condamnare venit din partea unei Biserici Ortodoxe este Afurisania împotriva francmasoneriei a Arhiepiscopului Ciprului Ciprian, dată pe 2 februarie 1815. Voi cita în întregime această declaraţie, pentru a se observa termenii duri, prin care această organizaţie este caracterizată.

Prin urmare, spunem că, oricine fiind îmbrăcat în sfintele veşminte cu epitrahir şi omofor, şi un astfel de om vă va binevesti vouă o altă Evanghelie afară de ceea ce am binevestit vouă, măcar de ar fi si Înger din cer, anatema să fie (Galateni 1, 8-9). Deci, oricâţi se alătură cu grăbire acestei slujbe drăceşti şi nelegiuite a francmasoneriei, şi toţi cei ce îi urmează în mândria şi rătăcirea lor, să fie afurisiţi şi daţi anatemei de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. După moarte, ei nu vor avea parte de iertare şi dezlegare. Suspinând şi tremurând, precum Cain, vor fi ei asupra pământului. (Facere IV, 14). Pământul se va deschide şi îi va înghiţi ca pe Dathan si Aviron (Numeri XVI, 31-32). Urgia lui Dumnezeu va fi asupra capetelor lor, şi partea lor cu Iuda vânzătorul. Îngerul Domnului îi va izgoni cu sabia de foc, şi, până la sfârşitul vieţii lor, nimic nu vor dobândi. Fie ca lucrările şi meşteşugurile lor să fie blestemate şi să se înece într-un nor de praf, ca o arie de treierat în miezul verii. Şi toţi cei ce vor stărui în răutatea lor vor avea parte de o atare răsplată. Dar toţi cei ce vor ieşi din mijlocul lor şi se vor deosebi, şi vor scuipa urâcioasa lor erezie, şi se vor lepăda de blestemata lor mândrie, unii ca aceştia vor primi plata zelotului Fineas; adică vor fi binecuvântaţi şi iertaţi de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea singură neamestecată şi nedespărţită, Unul Dumnezeu în fiinţă, şi de către noi, smeriţii Săi slujitori.

Se poate remarca o definire destul de violentă, dar în acelaşi timp justă, a francmasoneriei, privită încă de atunci, deşi încă era la început, ca erezie şi o slujbă drăcească. Întregul act de osândire, care implica anatematizarea şi iertarea în caz de pocăinţă, urmează linia Bisericii Catolice, care se pronunţase cu mult înainte în privinţa acestui subiect.

Urmatorul act de condamnare este dat la 15 august 1932 de Mitropolitul Antonie Hrapoviţki, care anunţă printr-o enciclică pastorală afurisania francmasonilor.

Apoi un an mai târziu, va veni rândul Bisericii Ortodoxe a Greciei să îşi expună punctul de vedere în legătură cu această organizaţie internaţională. Hotărârea s-a luat în şedinţa din 12 octombrie 1933, după ce Sinodul a ascultat expunerea Comisiei, formată din patru epicopi, însărcinată la precedenta şedinţă să se ocupe de acest subiect, a poziţiei Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena şi în mod special părerea profesorului Panag Bratiotis.

S-a hotărât că: francmasoneria nu este o societate filantropică sau o şcoală filosofică, ci constituie un sistem mistagogic ce aminteşte de vechile credinţe păgâne din care provine şi a căror continuare şi rod este. Această afirmaţie este susţinută de probe, provenite în special din cartea Morală şi Dogmă a lui Albert Pike. Prin ritualurile sale, preluate din diferite religii antice, prin propriile temple la care slujesc masonii, care le caracterizează ca fiind temple ale virtuţii şi înţelepciunii, unde Fiinţa Supremă este adorată şi unde este învăţat adevărul, prin propriile ritualuri şi ceremonii, prin iniţierile şi disciplina strictă, prin propriile sărbători, francmasoneria este o religie foarte diferită, separată şi străină de credinţa creştină, o religie fiziolatră. Chiar dacă la prima vedere se împacă cu orice altă religie, nedând importanţă religiei căreia iniţiatul îi aparţine, aceasta demontreza încă o dată caracterul sincretic pe care îl posedă, chiar acest caracter dovedind că ea îşi are rădăcinile în vechile credinţe idolatre care acceptau spre iniţiere pe adoratorii oricăror alţi zei. Prin acest caracter sincretic, francmasoneria submineză treptat celelalte religii, încercând să atragă toţi oamenii, cărora le promite perfecţiunea morală şi cunoaşterea adevărului, dorind să se ridice să se ridice în poziţia unei super-religii, privind la celelalte religii, neexceptând creştinismul, ca fiindu-i inferioare.

Se induce adepţilor săi că francmasoneria crează o fraternitate, excluzând orice alte legături ale masonilor cu ceilalţi membrii ai societăţii, acestea fiind considerate inferioare. Astfel, prin iniţierea masonică, creştinul ajunge frate cu musulmanul sau cu budistul, în timp ce creştinul neiniţiat în Masonerie devine pentru el un străin. Totodată, francmasoneria, prin adoptarea eticii naturale şi prin încurajarea liberei cugetări, se găseşte în opoziţie totală cu religia creştină.

Incompatibilitatea dintre creştinism şi francmasonerie sunt clare, de aceea era firesc faptul că diferite denominaţiuni creştine au luat poziţie împotriva organizaţiei, la fel ca şi Biserica Catolică, care înfierase prin numeroase enciclice papale mişcarea masonică şi comunităţile lutherane, metodiste sau presbiteriene, declarând-o ca fiind incompatibilă cu creştinismul. Cu atât mai mult ca oricare, Biserica Ortodoxă, care păstreză în integralitatea sa tezaurul credinţei creştine, trebuia să se pronunţe cu privire la acest subiect, Comisia Inter-Ortodoxă, întrunită la muntele Athos la care au luat parte reprezentanţii tuturor Bisericilor Autocefale Ortodoxe, caracterizând masoneria ca fiind un sistem anticreştin, subversiv.

După această expunere, episcopii greci au acceptat concluziile Prea Sfinţitului Arhiereu Hrisostom al Atenei. Acestea au fost: Francmasoneria nu poate fi compatibilă cu creştinismul atâta timp cât ea rămâne o organizaţie secretă acţionând şi propovăduind în ascuns, glorificând raţionalismul. Francmasoneria acceptă în rândurile membrilor săi nu numai creştini ci şi iudei şi musulmani. Ca urmare, clerului nu-i poate fi permis să facă parte din această organizaţie. Orice cleric care o va face trebuie depus. Este absolut necesar să fie atrasă atenţia acelora care au intrat în Masonerie fără gânduri ascunse şi fără să se fi lămurit ce este într-adevăr Masoneria, să rupă orice legătură cu ea, creştinismul fiind singura religie care învaţă adevărul absolut şi care satisface intru totul nevoile morale şi religioase ale omului. În unanimitate şi într-un singur glas episcopii Bisericii Greciei au aprobat cele spuse şi declară că toţi fiii credincioşi ai Bisericii trebuie să se ferească de Francmasonerie. Cu nestrămutată credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos întru care avem răscumpărarea, prin sângele Lui şi iertarea păcatelor dupre bogăţia darului Lui, pre care l-a prisosit întru noi, intru toată înţelepciunea şi priceperea (Efeseni 1, 7-8) întru adevărul revelat de El şi propovăduit de Apostoli, nu prin cuvinte înţelepte ci împărtăşindu-ne din Sfintele Taine prin care suntem curăţaţi şi mântuiţi spre viată veşnică, nu trebuie să decădem din harul lui Hristos devenind părtaşi la închinarea păgânească. Este împotriva firii să aparţii lui Hristos şi în acelaşi timp să cauţi uşurare şi perfecţiune morală înafara Lui. Acestea fiind spuse, toţi cei care au luat parte la iniţierile masonice, de acum trebuie să rupă orice legătură cu lojele şi activităţile masonice, asigurându-se astfel de reînnoirea legăturilor, slăbite de ignoranţă, cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. Adunarea Episcopilor Bisericii Greciei aşteaptă cu dragoste acest lucru de la cei iniţiaţi în loje, fiind încredinţată că mulţi dintre ei au primit iniţierea masonică neştiind că prin aceasta ei au trecut la altă religie, ci au făcut-o din ignoranţă crezând că nu au făcut nimic potrivnic credinţei părinţilor lor. Încredinţându-i dragostei, şi în nici un caz ostilităţii sau adversităţii fiilor credincioşi ai Bisericii, Adunarea Episcopilor îi îndeamnă să i se alăture în rugăciune ca Domnul Iisus Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa să-i lumineze şi să-i întoarcă la adevărul de care prin ignoranţă s-au depărtat.

Actul de condamnare pune în discuţie o problemă interesantă. Este pentru prima dată când o Biserică Creştină defineşte organizaţia francmasonică drept religie, până la aceea dată fiind cel mult considerată drept sectă.

După acest act de osândire al Bisericii Greciei, următorul a venit din partea Bisericii Ortodoxe Române. Despre conjuncturile în care el a fost aprobat am vorbit în capitolul anterior. Condamnarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin şedinţa din din 11 martie 1937, s-a făcut după expunerea Studiului asupra francmasoneriei întocmit de Înalt Prea Sfinţia Sa, Mitropolit Dr. Nicolae al Ardealului. Este un studiu amplu, tratând probleme de ordin istoric, doctrinar, dar şi probleme tabu: masoneria şi evreii. Mitropolitul merge pe aceeşi linie cu autorii români antimasoni precedenţi, descriind masoneria ca o societate secretă, răspândită azi în lumea întreagă, pretinzând a avea un scop filosofic şi umanitarist. Concepţia despre francmasonerie în relaţie cu creştinismul este aceeaşi cu a Bisericii Greciei, subliniind că masoneria nu reprezintă o concepţie statistică, care se mulţumeşte să existe şi ea alături de creştinism, este prin excelenţă dinamică, cerând adepţilor acţiunea de reclădire a lumii, conform principiilor ei. Astfel francmasoneria luptă cu îndârjire să elimine concepţia opusă ei, creştinismul, şi instituţia care-l susţine, Biserica. Devizele ei sunt: separarea Bisericii de Stat, şcoala laică, căsătoria civilă, difuzarea principiilor anticreştine în masele largi, în unele state ca Franţa, Spania, Rusia, acestea fiind realizate.

În capitolul al VII-lea se face o amplă radiografie a masoneriei autohtone, atrăgând atenţia că din cele şase grupe francmasonice române, una e pur evreiască, B’nai B’rith, Federaţia Lojilor Simbolice de Rit Ioanit din România e evreo-ungurească, în Ardeal şi în 1933 s-a unit cu Marea Lojă Naţională Română, cea de-a treia e evreo-germană, Marea Lojă Germană din România. Românii se găsesc numai în celelalte trei: Marea Lojă Americană din România, afiliată la Marii Loje Americane din New York, Marele Orient din România afiliat la Marele Orient din Franţa, cuprinzând 90 la sută evrei şi Marea Lojă Naţională din România, care afişează tricolorul, luptând contra celorlalte grupuri francmasonice, pe motiv că sunt jidovite, acesta fiind doar o mască cu scopul de a vâna cât mai mulţi ofiţeri şi alţi buni români. La acea dată în România existau peste 3300 masoni, pe când Cehoslovacia avea 60, Iugoslavia 900, Polonia 450, iar Bulgaria 500.

Analizând relaţia dintre fracţiunile masonice române cu Biserica, conchide că Marele Orient din România şi Marea Lojă a lui Mihail Sadoveanu sunt fără îndoială atee, deoarece stau în strânsă legătură cu Marele Orient din Franţa, despre care însăşi întâmpinarea Masoneriei Naţionale Române către Sfântul Sinod spune: Prima mare organizaţie dizidentă a fost aşa numitul Mare Orient din Franţa, care încă din secolul al VIII-lea s-a îndepărtat încetul cu încetul de masoneria tradiţională, suprimând obligativitatea credinţei în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, precum şi aceea a contractării jurământului pe Sf. Scriptură, dintr-un aşa zis spirit de liberă cugetare, şi ajungând în anul 1878, la însăşi primirea ateilor în Ordin. Aceasta a provocat, după cum era şi firesc, o imediată ruptură a relaţiilor între marile loji masonice regulate cu Marele Orient din Franţa, şi de atunci încoace atât Marele Orient din Franţa cât şi toate organizaţiile afiliate lui, din lumea întreagă, sunt socotite ca schismatice, eretice şi orice relaţii sunt interzise între masonii regulaţi şi membrii acestor organizaţii.

Legat de contradicţiile dintre masonerie şi creştinism, primul argument adus este acela că francmasoneria formează o confraternitate mai presus de religie, de neam şi de familie. Un mason consideră mai apropiat sieşi pe un evreu mason decât pe un român creştin, iar prin aceasta legătura bisericească dintre cei care formează, după Apostolul Pavel, Trupul tainic al Domnului, se rupe şi se afirmă principiul care pune mai presus legăturile masonice decât cele bisericeşti şi naţionale. În francmasonerie se întâlneşte acelaşi indiferentism faţă de revelaţia creştină, fiind pusă în rând cu oricare altă credinţă, masonul având o atitudine cu totul individuală în ceea ce priveşte religia. Nici Biserica nu impune cu sila a credinţa creştină, dar propovăduieşte că aceasta e revelată de Dumnezeu şi, deci, singura adevărată în plenitudinea ei, dezaprobând fărămiţarea societăţii în tot atâtea credinţe câţi indivizi sunt. Francmasoneria afirmă că n-are nici o dogmă, dar în realitate impune adepţilor ei destule convingeri şi secrete, pe care chiar masonii gradelor inferioare nu le cunosc.

Scopul masoneriei nu este nici cercetarea filosofică a adevărului şi nici filantropia, pentru că acestea n-ar trebui ţinute într-un secret atât de sever, ci scopul ei este unul politic, unul şi acelaşi pentru toată masoneria, de aceea străduindu-se să formeze un front cât mai strâns. Scopul ei este unul politic, dar nu de politică de partid, ci de concepţie.

În încheierea studiului, mitropolitul propune o seamă de măsuri pastorale pentru stoparea acestui fenomen:

1. O acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizaţii;

2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar Frăţia Ortodoxă Română, extinsă pe toată ţara, va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti;

3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor;

4. Sfântul Sinod acompaniat de toate Corporaţiunile bisericeşti şi Asociaţiile religioase se va strădui să convingă guvernul şi Corpurile Legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativă parlamentară.

Însuşindu-şi concluziile acestui referat şi votând majoritar pentru condamnarea masoneriei, Sfântul Sinod a hotărât următoarele: Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, şi având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.

2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.

3. Din raţionalismul şi naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel mai cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.

4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.

5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi ai ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.

6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există o siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.

Presa din acea vreme nu a scris aproape nimic despre acest subiect, ziarele de stânga şi cele de sub conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, ignorându-l total. Singurul cotidian care a luat atitudine a fost Universul, care în ediţia din 13 martie 1937 a publicat hotărârea Sfântului Sinod.

Trebuie subliniat că acest act a rămas până astăzi în vigoare, nefiind anulat de nicio altă hotărâre luată ulterior, şi ca atare ar trebui respectat întocmai.

Ultima osândire a unei Biserici Ortodoxe a venit din partea Bisericii Ortodoxe a Ciprului la 11 februarie 1993. Sfântului Sinod, cerându-i-se luarea unei poziţii oficiale în legătură cu francmasoneria şi condamnarea ei, a hotărât : Masoneria este o organizaţie în afara Bisericii noastre Ortodoxe, cu o concepţie despre lume care nu duce către principiile credinţei noastre ortodoxe. Prin ceremoniile secrete oficiate în întuneric şi prin modurile de iniţiere a adepţilor ei, cu iniţiatori în cele sfinte (tainele) „preoţi şi arhierei” şi iniţiaţi, se autopropune ca un fel de altă religie. Se prezintă chiar ca o suprareligie şi cultivă sincretismul, adică egalizarea şi amestecarea tuturor religiilor din lume, ceea ce este de neacceptat şi de condamnat pentru adevărul credinţei în Hristos.

Pentru toate acestea masoneria nu a fost niciodată aprobată de Biserică. Aceasta a condamnat în mod repetat şi condamnă organizaţiile secrete de orice natură, mai ales când acestea sunt întreţesute cu ceremonii care au coloratură religioasă. Hristos este Lumină, Adevăr, Viaţă, şi adeptul adevărat al lui Hristos trebuie să trăiască şi să lucreze în cadrul acestei lumini şi să evite câte se săvârşesc în întuneric. Pentru aceea, creştinul adevărat, şi nu numai după nume, nu poate să fie membru sau adept al masoneriei. Principiile într-ajutorării, care sunt prezentate a fi profesate de masoni, există din belşug şi în creştinism. Prin urmare, creştinul care doreşte să practice aceste principii, poate să o facă în cadrul Bisericii şi prin Biserică. Nu este nevoie să se încadreze în organizaţii secrete şi de provenienţă dubioasă.

De altfel, după cum ne spune Apostolul Pavel „ce împreunare are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni VI, 14). Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă că „tot cela ce face rele, urăşte Lumina; şi nu vine la Lumină, ca să nu se vădească lucrurile lui. Iar cela ce face adevărul, vine la Lumină; ca să se arate lucrurile lui, că întru Dumnezeu sunt lucrate.” (Ioan III, 20-21).

Pentru aceea, sfatul Bisericii către membrii pliromei sale, în ceea ce priveşte situarea lor faţă de masonerie, este aceea pe care o arată Apostolul Pavel în Epistola către Efeseni: „nu vă amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vârtos şi mustraţi… iar toate vădindu-se de lumină se arată; că tot ce se arată lumină este.” (Efeseni, V, 11, 13) Rămâneţi deci, ataşaţi în mod statornic la lumina veşnică a lui Hristos şi în cadrul acesteia alcătuiţi-vă viata şi croiţi-vă calea!

Dacă am compara acestă ultimă osândire cu cele precedente, putem observa că, deşi merge pe aceeaşi linie, se diminuează totuşi consistenţa şi tăria declaraţiilor precedente. Însă este salutară o astfel de acţiune venită în plin secol al toleranţei şi al noii ordini

Mircea Eliade ,,Mentalitatea fracmasonica"

Nu cunosc nici un francmason si din toate cartile pe care le-am citit n-am inteles nimic asupra francmasoneriei. Nu stiu ce vor acesti oameni, cine le-a bagat in cap ca isi trag doctrinele de la Solomon si de la Piramide, si de ce sint atit de misteriosi cu "secretele" lor pe care le publica totusi in sute de carti de propaganda. Dar un lucru am invatat din comertul meu cu literatura aceasta aiurita: am invatat sa cunosc mentalitatea francmasonica.

Va veti mira, poate, aflind ca acord o mentalitate francmasonica unor oameni care n-au nimic de-a face cu aceasta societate secreta. Intr-adevar, uimitor cit de multi intelectuali judeca lumea, spiritul si istoria cu o asemenea mentalitate francmasonica. Pe care as putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte de judecarea istoriei. Un marxist, de pilda, exemplifica de minune mentalitatea aceasta francmasonica. Pentru marxist, toate lucrurile sint clare, toata istoria este un joc de forte economice, rigide, simpliste pina la absurd, abstracte pina la confuzie. Cu un marxist nu poti discuta. Cu nici un intelectual de formatie "francmasonica" nu poti discuta. In capul lui e prea multa "lumina", sint prea multe "certitudini"; problemele se rezolva, toate, cu aceeasi ecuatie, necunoscutele sint, toate, de acelasi grad, pe acelasi plan.

Am inceput sa ma gindesc serios ca paradoxul acesta - mentalitate francmasonica - nu este un simplu paradox, dupa ce am cunoscut in mai deaproape mentalitatea marxista. Un marxist este un om cu o mie de certitudini si care accepta un singur miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se rezolva in citeva formule simple, care explica tot, satisface orice curiozitate, preintimpina orice controversa-irationalul, imprevizibilul, ireductibilul - toate acele forte obscure si peste putinta de anticipat care fac istoria unei tari sa se deosebeasca net de istoria altei tari - pentru un fericit marxist cu mentalitate francmasonica nu exista.

Ceea ce caracterizeaza aceasta mentalitate francmasonica este strania conjugare a abstractului si a grosolanului. Intr-adevar, un spirit francmason judeca lumea si istoria intr-un chip abstract (adica fara atingere directa cu realitatile, fara experienta timpului, fara priza asupra prezentului). Un francmason pur singe, ar spune de pilda cam astfel: Mihai Viteazul a reprezentat cutare Forta si a jignit cutare simbol; din aceasta cauza, lipsindu-i ajutorul Maestrului Trei Stele, si-a gasit moartea asa cum era de asteptat. (Am pe masa, acum cind scriu, o serie intreaga de carti ale "magistrului" Ragon. Daca cineva se indoieste de felul cum am rezumat judecata masonica asupra istoriei, pot cita din Ragon. Si jocul poate continua).

Ati observat cit de "abstract" si cit de grosolan totusi judeca un mason - sau un marxist, unul cu mentalitate masonica - istoria, lumea, viata. Nu exista concret pentru ei; nu exista fapte, pur si simplu fapte, adica evenimente imprevizibile, ireductibile, irationale. Ei poseda o schema simplista - adica semidocta, adica pseudorationala, lipsita de patrundere filosofica si in acelasi timp lipsita de intuitia directa a faptelor, a realitatilor - si cu aceasta schema rezolva totul. Pentru un fericit participant la mentalitatea masonica nu exista enigma dupa cum nu exista destin. Toate se pot prevedea, toate se pot explica; toate si pentru oricine.

Freud si psihanaliza alcatuiesc inca un admirabil exemplu de ceea ce numesc mentalitate francmasonica. Freud laicizeaza Absolutul, adica pune la indemina oricui o cheie unica prin care, crede el, se explica toate cele sufletesti. De unde inainte intelegerea Absolutului (adica a sensului existentei, sufletului, a realitatilor suprafiresti) presupunea efort, asceza, inteligenta - deci inegalitate - psihanaliza ofera tuturor aceasta intelegere in schimbul a trei sau patru carti, accesibile oricui, costind aproximativ 1000 lei. Freud este un grav exemplu de tradare a spiritualitatii iudaice - adica de monovalenta transferata si de laicizare a Absolutului. De altfel, ar fi interesant de studiat aparitia elementului dramatic in spiritualitatea iudaica (unde n-a existat niciodata, unde liturgia era singurul dinamism acceptat in experienta spiritului) - care dupa parerea noastra coincide cu aceasta laicizare a Absolutului. Nu mai e nevoie de efort, de inegalitate, de inteligenta deci - caci schema e la indemina oricui. Invata un simbol in plus, si ai inteles Evul Mediu. Citesti un volum din "Capitalul" lui Marx si ai inteles feudalismul. Platesti inca o taxa la Loja si inveti un al doilea simbol; intelegi atunci misterul secolului al XVIII-lea. Citesti un al doilea volum din "Capital" - si intelegi Revolutia Franceza.

Poate ca cele ce scriu par vorbe glumete. Si n-as vrea sa para asa. Lucrurile sunt prea serioase si prea triste. Nu stiu ce e aceea societate sau loja masonica, dar mi se pare ca spiritul masoneriei-
simplism, anti-istorie, abstractiune versus grosolanie - a patruns si a rascolit intreaga mentalitate europeana. Sint clase intregi de oameni atit de siguri ca poseda cheia universului, clavis abs conditorum, incit nici nu mai poti sta de vorba cu ei. Si observati ca aceasta certitudine nu se refera la principii, la esenta lucrurilor, la un domeniu propriu filosofiei sau religiei - ci se refera la un domeniu de realitati fenomenologice, in vesnica prefacere, in evanescenta revenire; viata, istoria, omul de toate zilele si omul faptelor mari.

Nu stiu daca ati intilnit si dumneavoastra asemenea "intelectuali" de formatie masonica, oameni cu care nu poti sta de vorba asupra lucrurilor de toate zilele, ci cu care trebuie sa te intilnesti pe un teren neutru de discutie. Priviti cu mai multa luare aminte asemenea oameni. Veti observa ca ei toti accepta un miracol in centrul intelegerii lor universale. Ei admit ca, in cursul istoriei,a intervenit la o anumita data un eveniment unic, singular, ireversibil - prin care se explica totul si pentru toata lumea. Este un proces invers, de degradare, a ceea ce am putea numi mentalitatea crestina, daca crestinismul ar fi ceva abstract si nu s-ar contopi, in cazurile sale autentice, cu insasi firea omului, cu omenia. Si un crestin admite ca prin faptul istoric al venirii Mintuitorului pe pamint lumea s-a schimbat. Si acest fapt este ireversibil si este un miracol. Dar observati cite deosebiri de mentalitatea laica moderna, de mentalitatea masonica. In primul rind, crestinul religios in general (filosoful, moralistul), accepta harul, mintuirea, destinul, istoria; accepta o economie spirituala paralela cu economia, sa mi se ierte expresia, "economica". Continuati dumneavoastra si veti gasi cite deosebiri veti voi.

Exista un lucru pe care mentalitatea masonica il refuza indirjit: subtilitatea, disocierea planurilor. Un socialist stie una si buna; un teozof stie trei si bune. Dar numai UNA, sau numai TREI. Niciodata altceva, niciodata altfel. Veti spune: bine, dar acesta este insasi scopul ratiunii (al gindirii stiintifice sau filosofice), de a gasi numai o lege, numai un criteriu de intelegere al lumii. Foarte just. Numai ca ratiunea cauta o lege care sa se refere la principii, la esenta. Unitatea ratiunii consta in coerenta, nu in monovalenta. Mentalitatea masonica, dimpotriva, ignora coerenta, ocupindu-se numai de monovalenta. Adica, in loc de a judeca lumea organic (coerent), o judeca simplist (constrins, monovalent). Nu stiu, si nu intereseaza orientarea acestor note, daca exista vreo legatura istorica intre feluritele manifestari ale mentalitatii masonice in lumea moderna (iluminism, marxism, teozofism, anti-istorism etc.). De altfel, mentalitatea masonica se manifesta si in afara cadrelor mentionate mai sus. Am un excelent prieten care judeca lumea masonic, fara a fi nici marxist, nici teozof. Este numai simplist, si putin cam semidoct. Cu cit stii mai convins "una si buna", cu atit te apropii de mentalitatea masonica. Iata, de pilda, istoria politicii romanesti de la pasoptism la 1933. Peste tot nu intilnesti decit legi abstracte, fapte iluministe, gindire grosolana. Lipseste cu desavirsire simtul realului, al concretului, al omeniei, intuitia de toate zilele. Si lista exemplelor poate continua.

("Vremea", 10 septembrie 1936)

Mircea Eliade

          Ca istoric al religiilor, nu dă prea mare importanţă fenomenului masonic în contextul influenţei culturale şi spirituale a umanităţii, amintind sporadic în studiul său Ocultul şi lumea modernă despre lojile masonice din secolul al XVIII-lea, care alături de nenumărate societăţi secrete şi grupuri mistice, urmăreau regenerarea omului căzut. Simbolul central al acestora era Templul lui Solomon, care urma să fie reconstruit simbolic prin tehnici oculte.

        Însă important pentru activitatea masonică, este articolul său Mentalitatea francmasonică, apărut în Vremea la 10 septembrie 1936. Poate fi considerat drept cel mai bun referat antimasonic, apărut vreodată în limba română, deoarece tratează, prin spirit critic şi adesea ironic, o problemă nepusă în discuţie până atunci – mentalitatea masonică.

         Această mentalitate, ce îşi are originea în cea evreiască, ar putea fi rezumată astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte de judecare a istoriei, mentalitate prezentă şi la unii oameni care nu au nimic de-a face cu această societate secretă, mulţi intelectuali judecând lumea, spiritul şi istoria cu un asemenea spirit francmasonic. În mare parte această mentalitate se aseamănă cu cea a marxismului, un marxist exemplificând-o de minune. Cu un marxist nu poţi discuta, la fel nici cu un intelectual de formaţie francmasonică, ,,în capul lui” fiind ,,prea multă lumină, sunt prea multe certitudini; problemele se rezolvă, toate, cu aceeaşi ecuaţie, necunoscutele sunt, toate, de acelaşi grad, pe acelaşi plan”. Caracteristica acesteia este strania conjugare a abstractului şi a grosolanului, un spirit mason judecând lumea şi istoria într-un mod abstract, ,,fără atingere directă cu realităţile, fără experienţa timpului, fără priză asupra prezentului”. Masonii posedă o ,,bizară schemă simplistă – adică semidoctă, pseudoraţională, lipsită de o reală pătrundere filosofică şi în acelaşi timp lipsită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor”, rezolvând totdeauna totul cu ea.

     Acest spirit, complet greşit al masoneriei, caracterizat ca fiind simplism, anti-istorie, grosolan, a avut un impact deosebit, răscolind întreaga mentalitate europeană, în clară contradicţie cu spiritul creştin care admite că prin faptul istoric al venirii Mântuitorului pe pământ, lumea s-a transformat.

Nichifor Crainic

A fost scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog şi teolog. Pe plan politic s-a plasat în curentul de dreapta şi a fost adeptul tendinţelor tradiţionaliste religioase, susţinând că România trebuie să rămână credincioasă moştenirii spirituale creştin-ortodoxe. Se distinge în lupta antimasonică prin două articole de excepţie: Împotriva democraţiei masonice şi Ortodoxism şi Masonerie, dar şi printr-o intensă campanie de presă, publicând regulat numele unor politicieni implicaţi în masonerie în ziarul Calendarul.

            În primul articol menţionat, apărut în ziarul Curentul din 15 martie 1929, marele teolog creionează democraţia masonică drept ostilă Bisericii şi, în fond, sufletului românesc. Democraţia masonică, având un substrat ocult e subversivă şi primejdioasă, e internaţionalistă, în sensul anumitor interese nemărturisite, şi pentru aceasta ruinătoare lentă a ideii de românism. Democraţia masonică e prin substratul ei secret şi nejustificat într-o epocă a libertăţii, nedemnă şi imorală. Urmărită deaproape în acţiunile sale, ea apare solidară cu toţi indivizii fără lege, pe care îi împinge la conducerea statului, pentru a opera prin ei, ca prin nişte instrumente docile. Democraţia masonică îşi fundamenteză ideologia în variabila raţiune omenească, iar acţiunile în apetitul bestial al maselor, cele două elemente pregătind anarhia şi disoluţia societăţii.

            Francmasoneria are un sistem de idei religioase noi, lucrând pentru o civilizaţie pe bază naturalistă şi atee, în opoziţie cu vechea civilizaţie de esenţă creştină.

            Masoneria, din punct de vedere filozofico-religios, este revolta omului  contra lui Dumnezeu, este lupta contra creştinismului în general şi descreştinarea omenirii în special. Mai înseamnă negaţia spiritului, deificarea materiei şi a omului, propagarea pseudo-democraţiei, care duce în final la dictatura numerelor, răsturnarea valorilor şi distrugerea elitelor care formează aristocraţia spiritului, condiţie esenţială pentru ca francmasoneria să-şi impună în lume dictatura ei proprie.

            Francmasoneria, prin instrumentul ei, care este Liga Naţiunilor, lucrează la republica universală prin distrugerea monarhiilor, religiei creştine şi armatelor naţionale şi contra oricărui regim de autoritate, în vederea realizării aşa ziselor State Unite ale Europei sau Pan-Europa, care nu este decât o formulă ipocrită a republicii universale, atee, fără patrie şi fară un conducător.

            În finalul articolului accentuiază ideea că democraţia, atât în România, cât şi în celelalte state, a fost doar instrumentul iudaismului şi masoneriei internaţionaliste. Democraţia nu a constituit domnia poporului, ci domnia jidanilor, francmasonilor şi politicienilor asupra poporului. Această democraţie a împins populaţia în braţele bolşevismului, a disoluţiilor sociale şi anarhiei.

Dacă acest articol a fost unul strict politic, cel de-al doilea abordează probleme de doctrină masonică şi legătura acesteia, dacă se poate numi astfel, cu creştinismul. Exprimându-se asupra motivului prezenţei Bibliei ca obiect ritualic în anumite loji, comentează: ,,Francmasonii români de rit scoţian zic: «Noi nu suntem împotriva ortodoxiei cum sunt cei de la Marele Orient. Noi admitem Biblia. Noi jurăm pe Biblie». Ce e adevărat din toate astea? Masoneria, fie scoţiană, fie cealaltă, e un fel de religie deandoaselea. Ea are temple, un cult organizat cu diferite ritualuri şi o serie de obiecte simbolice. Între aceste obiecte simbolice, masoneria scoţiană admite şi Biblia. Ce înseamnă aceasta? Că masoneria admite doctrina cuprinsă în Biblie? În cazul acesta ea n-ar fi decât o sectă religioasă ca multe secte născute din creştinism. Dar nu! Biblia în masonism are cu totul altă semnificaţie. A se consulta cartea domnului Eugen Lannhoff. «Biblia, raportorul şi compasul» – zice dânsul – «sunt cele trei mari lumini ale masoneriei». «Biblia, lumina de deasupra noastră, nu ca autoritate dogmatică, ci ca expresie a credinţei într-o ordine morală universală!» Adică un simplu simbol, ca raportorul, «lumina din noi» şi ca compasul, «lumina din jurul nostru». Prin urmare, în masonerie Biblia joacă un rol de simbol exact ca oricare alt obiect, de pildă compasul şi raportorul. În locul ei ar putea şi o strachină să însemne acelaş simbol, fiindcă sensul simbolic nu se leagă de autoritatea dogmatică a Bibliei! Dar ce mai înseamnă Biblia dacă o despoi de autoritatea dogmatică a doctrinei revelate? Nu e vorba aici de o supremă batjocură ce se aduce divinei cărţi, reducând-o la sensul pe care îl pot avea un şorţ, o mistrie, sau un compas?”

Referitor la autoprezentarea ca fiind deiste a unora dintre loji, acelaşi Nichifor Crainic, notează că nu există o separaţie între cele două masonerii: cea scoţiană şi cea a Marelui Orient, ele lucrând împreună, numai că cea scoţiană mărturisindu-se deistă. Aceasta nu înseamnă în nici un caz că ar admite creştinismul, pentru că deismul e o concepţie filosofică ce admite la originea lumii un principiu abstract, creator şi impersonal, cu care însă lumea nu mai are nimic de a face. În fond, această învăţătură nu este decât o nuanţă a ateismului, un ateism camuflat. Formula simbolică din ritul scoţian în numele Marelui Arhitect al Universului, după însăşi interpretarea pe care o dă  Eugen Lannhoff, nu înseamnă o formulă de credinţă într-un Dumnezeu personal, ci e menţinută ca o expresie pur simbolică pentru a împăca pe cei care intră în masonerie, cu convingerile religioase ale Bisericii.

De asemenea, autorul precizează că toate afirmaţiile sale au un caracter obiectiv, bazându-se pe o carte monumentală Die Freimaurer de d. Eugen Lannhoff, mason convins, apărută în 1929 la Viena.

Mitropolitul Irineu Mihălcescu în faţa masoneriei

        O altă faţă bisericească care s-a implicat în deconspirarea scopurilor masoneriei este Mitropolitul Irineu Mihălcescu. Personalitatea sa este destul de interesantă, deoarece a fost şi francmason.

        Din 1904 devine profesor de Teologie Dogmatică şi Simbolică, activitate ce o va continua până în anul 1939. Este primul decan al Facultăţii de Teologie din Chişinău (1926-1927), apoi de două ori decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1927-1929 şi 1933-1936). Ajunge vicar al Patriarhiei Române (1936), locotenent de episcop la Râmnic (1938-1939), locţiitor de mitropolit al Olteniei (1939), apoi Mitropolit al Moldovei, până în 1947, când este obligat de autorităţile comuniste să se retragă din scaunul mitropolitan. Se va implica şi pe plan politic, fiind fondator, alături chiar de Jean Pangal, al Partidului Social-Ţărănist.

       Activitatea sa masonică este destul de intensă. Va fi iniţiat la 1 martie 1906 în loja Philosephenweg din Bremen, când se afla la studii. La 3 august 1907 primeşte gradul 2 în aceeşi lojă, iar la 15 decembrie în acelaşi an, gradul 3. De subliniat este faptul că la începutul articolului său Francmasonii şi Biserica, apărut în 1925, menţiona: Rândurile ce urmează au ca scop să informeze pe cititorii revistei despre francmasonism, în măsura în care şi autorul lor, care n-a fost şi nu este francmason, cunoaşte această societate şi crede necesar să facă cunoscută, arătând atitudinea ce are ea faţă de Biserică şi cum trebuie adevăratul creştin ortodox să se comporte faţă de ea.

        La 15 octombrie 1924 figurează ca membru fondator şi Maestru Venerabil al lojii Steaua României din Bucureşti. Iar la 31 octombrie 1924, alături de alţi 25 de fraţi, cere regularizarea în loja Unirea din Bucureşti, care va face pentru ei demersuri la Marele Orient pentru obţinerea patentei lojii Steaua României. La 3 decembrie 1924 este regularizat în loja Unirea din obedienţa Marelui Orient al Franţei. La 12 septembrie 1925, împreună cu profesorul inginer A. Popescu şi cu avocatul Chirilovici, solicită Ministerului de Interne autorizaţia de funcţionare a Marelui Orient al României, atunci constituit. La 16 septembrie 1925 devine şeful Casei de Solidaritate şi Binefacere a marelui Orient al României. În anul 1926 se retrage, după un an şi jumătate, din loja din care a făcut parte, de aici înainte neexistând informaţii despre activitatea sa masonică. Va publica în schimb, în 1941, un articol pe linia şi cu limbajul propagandei anti-iudeo-masonice din anii 1940.

        Principala sa contibuţiei la curentul antimasonic o constituie capitolul Francmasoneria din volumul Teologia luptătoare, apărută pentru prima dată la Bucureşti în 1941. Acest capitol va fi republicat într-o broşură separată, aparută în acelaşi an.

        Francmasoneria a luptat continuu cu orice fel de arme împotriva Bisericii şi a monarhiei, trecutul ei fiind pătat de crimă şi sânge. S-a implicat, prin intrigile ţesute şi calomniile pe care le-au pus în circulaţie enciclopediştii, la doborârea Mariei Antoaneta, în revoluţiile franceze de la 1848 şi 1870, iar dezastrul Franţei din cel de al II-lea Război Mondial se datoreză în întregime comunismului, care este opera francmasoneriei. Revoluţiile care au desfiinţat monarhia în Portugalia, Rusia şi Spania se datoreză tot masoneriei şi, după părerile unor istorici niciuna din revoluţiile care s-au produs din veacul al XVIII-lea până în prezent nu s-a făcut fără amestecul criminal al lojilor masonice.

         În finalul capitolului autorul încearcă să dezvăluie adevărata faţă a francmasoneriei, fiind prezentate concepţiile masonice despre Dumnezeu, care sub masca Marelui Arhitect al Universului este îngerul luminii, geniul muzicii şi spiritul focului (iniţierea la gradul 25), ori însăşi francmasoneria sau după concepţia materialistă masonică este Natura sau mai exact Omul, idei reluate şi de Toma Petrescu în studiul său.

         Francmasoneria, prin răspândirea ateismului său şi fiind organizată de evrei, duce o luptă făţişă împotriva creştinismului.

Ioan Gh. Savin

        Marele apologet ortodox Ioan Gh. Savin s-a implicat şi el în lupta antifrancmasonică din perioada interbelică, dedicând acestui subiect capitolul Bolşevism şi francmasonerie, din cartea sa Icoconoclaşti şi apostaţi contemporani, apărută pentru prima dată în anul 1932, apoi în 1936, fiind interzisă în perioada comunistă.

            Acest capitol a fost scris cu prilejul suprimării de către ministrul de interne de atunci, Constantin Argetoianu, pe care autorul îl numeşte prim subaltern în loja de sub preşedenţia domnului Pangal, a ziarului  Calendarul.

            Ziarul, de o concepţie creştină şi naţională, începuse să ducă o luptă energică împotriva francmasoneriei instalate la cârma ţării şi pe banca ministerială în cabinetul de vădită  formaţie masonică a d-lui Iorga. A fost interzis tocmai atunci când Ioan Savin edita o serie de foiletoane având ca temă contradicţia dintre bolşevism şi creştinism.

            Argetoianu adoptase o atitudine de dispreţ faţă de Biserica Ortodoxă pe care o calificase cuib de superstiţii şi piedică a progresului.

            Cauzele prăbuşirii Rusiei nu au fost nici războiul, nici absolutismul ţarist şi nici comitetele revoluţionare puse în slujba lui Lenin, ci influenţa acestor netrebnici sau inconştienţi comandaţi din umbră de francmasoni. Numai aşa ar putea fi explicată căderea totală şi rapidă a unui popor sub o mână de oameni străini de sufletul, sângele şi religia lor.

            Căderea a fost orchestrată cu mult înainte de aceşti venerabile ai lojilor masonice, care prin false principii, s-au strecurat în fruntea ţării şi a poporului, smulgându-l din matca vechilor tradiţii, care se reduceau la două lucruri: credinţa în Dumnezeu şi credinţa în ţar, aceasta derivând din cea dintâi.

            Francmasonii au fost dintotdeauna duşmani ai religiei, obsedaţi de credinţa că religia este o piedică pentru înfrăţirea între popoare şi progresul omenirii pe cale raţională. Ca să o distrugă, au acţionat după arhicunoscuta reţetă proprie: libertatea de conştiinţă pentru toate cultele şi dezinteresul statului pentu o singură religie. Repercursiunile acestui principiu au fost înmulţirea sectelor şi slăbirea Bisericii Ortodoxe. Argetoianu judecase ca şi masonii ruşi, spunând religia este o simplă superstiţie dăunătoare progresului, iar Biserica nu are o funcţie esenţială în stat. La fel gândeau şi cei care făcuseră ca Rusia pravoslavnică să aibe un impresionant numar de secte, care se bucurau de un larg câmp de activitate şi libertate. Pretinsa oprimare din Rusia era o legendă, nicăieri neexistând o mai mare libertate pentru secte, reprimate fiind doar cele care erau dăunătoare statului, dar nu şi Bisericii.

            Rusia, fără tăria şi unitatea credinţei, era un colos care s-a prabuşit. Au distrus-o cei care îi smulseseră din suflet pe Dumnezeu şi când Dumnezeu s-a clătinat în sufletul ţăranului rus, s-a clătinat şi ţara. Atâta timp cât Dumnezeu a existat în sufletul rus, toate revoluţiile nu au avut izbândă. O spune şi ambasadorul Franţei la curtea ţaristă, Maurice Paleologue, în studiul său Forţele spirituale ale Rusiei: atâta vreme cât credinţa a fost vie, Rusia a rezistat tuturor revoluţiilor venite din Occident, când aceasta a slabit în fastul de sus, ca să se destreme în sectele de jos, sufletul rus şi-a pierdut axa de conducere şi numai atunci a fost posibilă anarhia.

            Autorul concluzionează că exemplul Rusiei bolşevice trebuie să fie o pildă şi un drastic avertisment pentru cei care desconsideră religia autohtonă de dragul himerei masonice.