Mircea Eliade

          Ca istoric al religiilor, nu dă prea mare importanţă fenomenului masonic în contextul influenţei culturale şi spirituale a umanităţii, amintind sporadic în studiul său Ocultul şi lumea modernă despre lojile masonice din secolul al XVIII-lea, care alături de nenumărate societăţi secrete şi grupuri mistice, urmăreau regenerarea omului căzut. Simbolul central al acestora era Templul lui Solomon, care urma să fie reconstruit simbolic prin tehnici oculte.

        Însă important pentru activitatea masonică, este articolul său Mentalitatea francmasonică, apărut în Vremea la 10 septembrie 1936. Poate fi considerat drept cel mai bun referat antimasonic, apărut vreodată în limba română, deoarece tratează, prin spirit critic şi adesea ironic, o problemă nepusă în discuţie până atunci – mentalitatea masonică.

         Această mentalitate, ce îşi are originea în cea evreiască, ar putea fi rezumată astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte de judecare a istoriei, mentalitate prezentă şi la unii oameni care nu au nimic de-a face cu această societate secretă, mulţi intelectuali judecând lumea, spiritul şi istoria cu un asemenea spirit francmasonic. În mare parte această mentalitate se aseamănă cu cea a marxismului, un marxist exemplificând-o de minune. Cu un marxist nu poţi discuta, la fel nici cu un intelectual de formaţie francmasonică, ,,în capul lui” fiind ,,prea multă lumină, sunt prea multe certitudini; problemele se rezolvă, toate, cu aceeaşi ecuaţie, necunoscutele sunt, toate, de acelaşi grad, pe acelaşi plan”. Caracteristica acesteia este strania conjugare a abstractului şi a grosolanului, un spirit mason judecând lumea şi istoria într-un mod abstract, ,,fără atingere directă cu realităţile, fără experienţa timpului, fără priză asupra prezentului”. Masonii posedă o ,,bizară schemă simplistă – adică semidoctă, pseudoraţională, lipsită de o reală pătrundere filosofică şi în acelaşi timp lipsită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor”, rezolvând totdeauna totul cu ea.

     Acest spirit, complet greşit al masoneriei, caracterizat ca fiind simplism, anti-istorie, grosolan, a avut un impact deosebit, răscolind întreaga mentalitate europeană, în clară contradicţie cu spiritul creştin care admite că prin faptul istoric al venirii Mântuitorului pe pământ, lumea s-a transformat.

Nichifor Crainic

A fost scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog şi teolog. Pe plan politic s-a plasat în curentul de dreapta şi a fost adeptul tendinţelor tradiţionaliste religioase, susţinând că România trebuie să rămână credincioasă moştenirii spirituale creştin-ortodoxe. Se distinge în lupta antimasonică prin două articole de excepţie: Împotriva democraţiei masonice şi Ortodoxism şi Masonerie, dar şi printr-o intensă campanie de presă, publicând regulat numele unor politicieni implicaţi în masonerie în ziarul Calendarul.

            În primul articol menţionat, apărut în ziarul Curentul din 15 martie 1929, marele teolog creionează democraţia masonică drept ostilă Bisericii şi, în fond, sufletului românesc. Democraţia masonică, având un substrat ocult e subversivă şi primejdioasă, e internaţionalistă, în sensul anumitor interese nemărturisite, şi pentru aceasta ruinătoare lentă a ideii de românism. Democraţia masonică e prin substratul ei secret şi nejustificat într-o epocă a libertăţii, nedemnă şi imorală. Urmărită deaproape în acţiunile sale, ea apare solidară cu toţi indivizii fără lege, pe care îi împinge la conducerea statului, pentru a opera prin ei, ca prin nişte instrumente docile. Democraţia masonică îşi fundamenteză ideologia în variabila raţiune omenească, iar acţiunile în apetitul bestial al maselor, cele două elemente pregătind anarhia şi disoluţia societăţii.

            Francmasoneria are un sistem de idei religioase noi, lucrând pentru o civilizaţie pe bază naturalistă şi atee, în opoziţie cu vechea civilizaţie de esenţă creştină.

            Masoneria, din punct de vedere filozofico-religios, este revolta omului  contra lui Dumnezeu, este lupta contra creştinismului în general şi descreştinarea omenirii în special. Mai înseamnă negaţia spiritului, deificarea materiei şi a omului, propagarea pseudo-democraţiei, care duce în final la dictatura numerelor, răsturnarea valorilor şi distrugerea elitelor care formează aristocraţia spiritului, condiţie esenţială pentru ca francmasoneria să-şi impună în lume dictatura ei proprie.

            Francmasoneria, prin instrumentul ei, care este Liga Naţiunilor, lucrează la republica universală prin distrugerea monarhiilor, religiei creştine şi armatelor naţionale şi contra oricărui regim de autoritate, în vederea realizării aşa ziselor State Unite ale Europei sau Pan-Europa, care nu este decât o formulă ipocrită a republicii universale, atee, fără patrie şi fară un conducător.

            În finalul articolului accentuiază ideea că democraţia, atât în România, cât şi în celelalte state, a fost doar instrumentul iudaismului şi masoneriei internaţionaliste. Democraţia nu a constituit domnia poporului, ci domnia jidanilor, francmasonilor şi politicienilor asupra poporului. Această democraţie a împins populaţia în braţele bolşevismului, a disoluţiilor sociale şi anarhiei.

Dacă acest articol a fost unul strict politic, cel de-al doilea abordează probleme de doctrină masonică şi legătura acesteia, dacă se poate numi astfel, cu creştinismul. Exprimându-se asupra motivului prezenţei Bibliei ca obiect ritualic în anumite loji, comentează: ,,Francmasonii români de rit scoţian zic: «Noi nu suntem împotriva ortodoxiei cum sunt cei de la Marele Orient. Noi admitem Biblia. Noi jurăm pe Biblie». Ce e adevărat din toate astea? Masoneria, fie scoţiană, fie cealaltă, e un fel de religie deandoaselea. Ea are temple, un cult organizat cu diferite ritualuri şi o serie de obiecte simbolice. Între aceste obiecte simbolice, masoneria scoţiană admite şi Biblia. Ce înseamnă aceasta? Că masoneria admite doctrina cuprinsă în Biblie? În cazul acesta ea n-ar fi decât o sectă religioasă ca multe secte născute din creştinism. Dar nu! Biblia în masonism are cu totul altă semnificaţie. A se consulta cartea domnului Eugen Lannhoff. «Biblia, raportorul şi compasul» – zice dânsul – «sunt cele trei mari lumini ale masoneriei». «Biblia, lumina de deasupra noastră, nu ca autoritate dogmatică, ci ca expresie a credinţei într-o ordine morală universală!» Adică un simplu simbol, ca raportorul, «lumina din noi» şi ca compasul, «lumina din jurul nostru». Prin urmare, în masonerie Biblia joacă un rol de simbol exact ca oricare alt obiect, de pildă compasul şi raportorul. În locul ei ar putea şi o strachină să însemne acelaş simbol, fiindcă sensul simbolic nu se leagă de autoritatea dogmatică a Bibliei! Dar ce mai înseamnă Biblia dacă o despoi de autoritatea dogmatică a doctrinei revelate? Nu e vorba aici de o supremă batjocură ce se aduce divinei cărţi, reducând-o la sensul pe care îl pot avea un şorţ, o mistrie, sau un compas?”

Referitor la autoprezentarea ca fiind deiste a unora dintre loji, acelaşi Nichifor Crainic, notează că nu există o separaţie între cele două masonerii: cea scoţiană şi cea a Marelui Orient, ele lucrând împreună, numai că cea scoţiană mărturisindu-se deistă. Aceasta nu înseamnă în nici un caz că ar admite creştinismul, pentru că deismul e o concepţie filosofică ce admite la originea lumii un principiu abstract, creator şi impersonal, cu care însă lumea nu mai are nimic de a face. În fond, această învăţătură nu este decât o nuanţă a ateismului, un ateism camuflat. Formula simbolică din ritul scoţian în numele Marelui Arhitect al Universului, după însăşi interpretarea pe care o dă  Eugen Lannhoff, nu înseamnă o formulă de credinţă într-un Dumnezeu personal, ci e menţinută ca o expresie pur simbolică pentru a împăca pe cei care intră în masonerie, cu convingerile religioase ale Bisericii.

De asemenea, autorul precizează că toate afirmaţiile sale au un caracter obiectiv, bazându-se pe o carte monumentală Die Freimaurer de d. Eugen Lannhoff, mason convins, apărută în 1929 la Viena.