Prima reacţie a Bisericii Catolice a fost destul de rapidă, venind la 20 de ani după naşterea primelor loji speculative. Astfel papa Clement XII emite bula In Eminenti la 28 aprilie 1738.
Aflând, chiar din notorietatea publică, de răspândirea şi progresul unor societăţi sau convencticule numite de zidari liberi sau francmasoni, unde oameni din orice religie sau sectă, mimând o apartenenţă de onestitate naturală, se leagă între ei printr-un pact strâns şi impenetrabil, după legile şi statutele proprii, angajându-se, printr-un jurământ depus cu mâna pe Biblie, sub ameninţarea unor pedepse grave, să ascundă în obscuritate secrete, se va interzice cu seriozitate în virtutea sfintei ascultări tuturor şi fiecăruia dintre credincioşi apartenenţa la această organizaţie.
După cum orice fărădelege se trădează pe ea însăşi, aceste societăţi au generat suspiciuni în rândul credincioşilor şi orice persoană care se înregimentează în rândurile acestor tovărăşii, în opinia persoanelor cinstite şi chibzuite, înseamnă a primi sigiliul perversiunii şi al răutăţii, căci dacă n-ar face niciun rău, nu ar urî atât de mult lumina. De aceea cugetând asupra marilor rele care rezultă în mod obişnuit din asemenea societăţi, nu numai pentru liniştea statelor, ci şi pentru mântuirea sufletelor, dar şi pentru faptul că aceste organizaţii nu se pot pune sub niciun acord cu legile civile şi canonice, cardinalii împreună cu Sfânta Biserică Romană, din propria iniţiativă au hotărât şi decretat (domnada et prohibenda) că aceste adunări , reuniuni, tovărăşii să rămână veşnic condamnate şi interzise. Se subliniază că această condamnare s-a făcut pentru a închide calea largă, care pornind de aici, s-ar putea deschide nedreptăţilor ce s-ar comite.
Se va interzice prezenţa în aceste organizaţii sub pedeapsa excomunicării, excomunicare ce nu poate fi iertată decât de Pontiful Roman, cu excepţia forţei majore a morţii. De asemenea s-a poruncit prelaţilor, ca toţi inchizitorii ereziei, să se informeze şi să demareze procedurile împotriva contravenienţilor, reprimându-i şi aplicându-le pedepsele bine meritate.
Enciclica nu a avut aplicare decât în Italia, Spania şi Portugalia, francmasoneria dobândind brusc prestigiu în toate ţările protestante. De acum va începe să apară literatura martirologică masonică, tipărindu-se la Londra în 1746 cartea The Sufferings of John Coustos, for Freemasonry and for Refusing to Turn Roman Chatolic in The Inquisition at Lisbon, unde sunt prezentate relatări despre masoni torturaţi şi asasinaţi de către Inchiziţie.
Sfântul Scaun va răspunde prin bula Providas (18 august 1751) a papei Benedict XIV. Această constituţie confirmă In Eminenti şi condamnă francmasoneria ca un grup format din naturalişti, care propagă secretul şi indiferentismul religios, constituind un pericol pentru Biserică şi pentru stat. Se va interzice acceptarea masonilor ca membri ai Bisericii.
Cea de a treia bulă de condamnare Ecclesiam este dată de papa Pius VII la data de 13 septembrie 1821. Se reiau condamnările din precedenta şi identifică francmasoneria cu mişcarea carbonarilor, care activa în acea vreme în Italia. Şi papa Leon XII va da un act de condamnare, Quo Gravioria Mala (13 martie 1925), în care se reiau aceleaşi acuzaţii, considerând francmasoneria conspiratoare împotriva Bisericii şi statului.
Următorul papă, Pius VIII, va condamna societatea masonică prin două acte. Primul, Traditi Humilitati (24 mai 1829) este considerat de câteva personalităţi romano-catolice ca fiind o polemică antimasonică. Se averiza că scopul acestei societăţi este de a conduce membrii săi de-a lungul căii lui Baal şi că aceste organizaţii sunt complet opuse lui Dumnezeu şi Bisericii, distrug regate şi tulbură întreaga lume. De asemenea se făcea referire la hotărârile anterioare. În cel de al doilea, Litteris Altero (25 martie 1830) se condamna influenţa masoneriei în educaţie.
Papa Grigorie XVI prin bula Mirari Vos (15 august 1832) va condamna liberalismul şi indiferenţa religioasă. Aceasta este definită ca o fraudă a celor ce susţin că este posibil să se obţină mântuirea veşnică a sufletului de către orice religie, atâta timp cât moralitatea este menţinută. Aceasta enciclică nu condamnă propriu-zis masoneria, ci indiferenţa religioasă, osândită anterior în bulele antimasonice. Autorităţile catolice identifică această bulă drept antimasonică.
Papa Pius IX va interzice masoneria şi practicile ei prin 7 bule. Prima, Qui Pluribus (9 noiembrie 1846), constituie o chemare a credincioşilor catolici să lupte împotriva ereziei. Sunt condamnaţi cei care pun motivele umane mai presus de credinţă. Deşi nu se menţioneză direct francmasoneria, sunt criticate aceleaşi greşeli pe care bulele anterioare le imputaseră masoneriei. A doua, Quibus Quantisque Malis (20 aprilie 1849), se referă la câteva autorităţi antimasonice. Următoarea, Quanta Cura (8 decembrie 1864), condamnă curentele erori, inclusiv naturalismul. Libertatea de conştiinţă şi de cult este definită ca libertate de pierzanie. Este un atac direct la comunism şi socialism, dar nu menţionează francmasoneria, fiind considerată de către unele autorităţi ca o enciclică ce se ocupă de masonerie, un atac la naturalism fiind, de obicei, înţeles a fi un atac asupra aceste organizaţii. A patra, Multiplices Inter (25 septembrie 1865), este adresată masoneriei, condamnând-o împreună cu alte societăţi secrete. În aceasta, sunt acuzate societăţile masonice de conspiraţie împotriva Bisericii, lui Dumnezeu şi a societăţii civile. Revoluţiile sunt considerate ca fiind masonice. Penultima, Apostolicae Sedis Moderatoni (12 octombrie 1869), este o Constituţie cu privire la dreptul canonic. Sunt precizate procedura de cenzură în drept canonic şi unele modificări ale canoanelor, stabilindu-se o nouă listă de cenzuri. Sunt cuprinse şi unele precizări privind masoneria. În ultima bulă, Etsi Multa, dată la 21 noiembrie 1873, condamnă masoneria ca fiind o sectă.
Cea mai importantă activitate antimasonică o va desfăşura papa Leon XIII, condamnând frăţia prin opt bule. Prima Etsi Nos (15 februarie 1882), vorbeşte despre condiţiile politice predominante în Italia şi în final se referă la o sectă fatală în război cu Iisus Hristos, responsabilă pentru situaţia de nelinişte civilă din Italia. Unele autorităţi identifică această bulă ca fiind o referire la masonerie.
Următoarea Humanum Genus emisă la 20 aprilie 1884 constituie cel mai important text al antimasoneriei, autorii masoni denumind-o enciclica teribilă. În introducere este prezentată imaginea Fericitului Augustin, care a văzut două împărăţii sub forma a două cetăţi, opuse una alteia, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, adevărata Biserică, şi împărăţia lui Satan, care cuprinde pe toşi cei care refuză să asculte legea divină şi îşi multiplică eforturile de a acţiona direct împotriva lui Dumnezeu. În aceea epocă, aceşti făcători de rău s-au coalizat într-un imens efort şi cu ajutorul unei societăţi, larg răspândite şi foarte bine organizată, societatea francmasonilor. Aceasta lucrează în mod public la ruinarea Bisericii, astfel încât să reuşească a văduvi total naţiunile creştine de binefacerile pe care le datorează Mântuitorului Iisus Hristos.
Înaintea unei primejdii atât de presante şi în faţa unui atac crud şi răuvoitor asupra creştinismului, Biserica îşi face datoria de a semnala pericolul, de a-i denunţa pe duşmani, de a se împotrivi proiectelor şi lucrărilor lor, de a împiedica pierderea sufletelor, încredinţate spre mântuire, pentru ca Împărăţia lui Iisus Hristos să rămână în picioare şi neatinsă.
Scopul fundamental şi spiritul sectei masonice, au fost puse în lumină prin manifestarea evidentă a acţiunilor sale, prin cunoaşterea principiilor sale, prin expunerea regulilor, ritualurilor şi comentariilor, la care s-au adăugat mărturiile propriilor masoni. În prezenţa acestui fapt, masoneria va fi considerată ca o asociaţie criminală la fel de periculoasă pentru interesele creştinismului, ca şi pentru cele ale societăţii civile.
Enciclica fixează atenţia direct asupra societăţii francmasonice, asupra doctrinei, proiectelor, sentimentelor şi actelor ei tradiţionale, astfel încât să scoată în evidenţă efortul pe care îl depune acestă organizaţie îl depune sp re rău şi de a opri epidemia declanşată de acest plan funest.
Sectele sunt identice francmasoneriei, care reprezintă pentru toate celelalte ceva, ca un punct central, de unde ele vin şi unde ajung.
Sub aparentul lor interes de a nu părea ceea ce sunt, ei joacă rolul iubitorilor de artă şi al filozofilor, strânşi pentru a cultiva ştiinţele şi a lucra pentru progresul civilizaţiei, însă impun celor ce se afiliză la această organizaţie, ascultare oarbă în executarea ordinelor date, în caz contrar fiind supuşi pedepselor celor mai riguroase sau chiar morţii. Astfel se află în opoziţie cu justiţia şi cu moralitatea naturală.
Această societate urăşte cinstea şi oricât de mare ar fi abilitatea de a disimula, adevărata ei ţintă e să distrugă complet orice disciplină religioasă şi socială, care s-a născut din instituţiile creştine şi de a o înlocui cu altele, modelate după ideile lor şi ale căror principii şi legi fundamentale sunt împrumutate din naturalism.
Toate acuzaţiile se referă la secta masonică în ansamblu, împreună cu celelalte societăţi aliate ei, şi nu la nivelul membrilor luaţi individual. Unii dintre aceştia, deşi nu pot fi absolviţi de vina de a se fi afiliat ei, nu sunt implicaţi în actele criminale şi ignoră scopul final la care aceste societăţi se silesc să ajungă.
Masoneria urmeză principiul naturaliştilor, care afirmă că raţiunea umană trebuie să fie stapână şi suverană, alterând prin opinii şi sentimente greşite datoria faţă de Dumnezeu. Se neagă existenţa unei Revelaţii divine, pentru ei neexistând dogmă religioasă.
Ei şi-au propus să reducă la nimic, în rândul societăţii civile, atoritatea Bisericii, prin ideea separării Bisericii de stat, ajungând să constituie statul în întregime în afara instituţiilor şi preceptelor Bisericii. Se dau legi împotriva clericilor, care au ca rezultat diminuarea semnificativă a reducerii numărului slujitorilor altarului şi reducerea mijloacelor indispensabile de acţiune şi existenţă.
Deschizându-şi rândurile pentru adepţii care provin din alte religii, punând pe picior de egalitate toate formele religioase, sunt principii suficiente pentru a distruge toate religiile. Ei au denaturat adevărurile naturale, fiind pusă în discuţie problema existenţei lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului. Iar morala nu mai îngăduie nicio problemă religioasă, voind ca tineretul să fie educat printr-o morală civică, independentă şi liberă. Ori acest gen de morală este insuficient, clătinându-se sub viforul pasiunilor. Propaganda acestei morale se face prin intermediul ziarelor şi broşurilor, din care au fost izgonite reţinerea şi pudoarea, a pieselor de teatru a căror licenţiozitate depăşeşte orice limite. Totul este pus pentru a spori dragostea de plăceri.
În privinţa societăţii, îşi rezumă învăţătura prin faptul că actul casătoriei nu este decăt o varietate din specia contractelor, putând fi rupt după voinţa contractanţilor, iar cu privire la educaţia copiilor, nu trebuie prescris nimic în materie de religie, fiecare având dreptul de a-şi alege la maturitate religia dorită.
Dogmele ştiinţei politice sunt clare: oamenii sunt egali în drept, din toate punctele de vedere, sunt de condiţie egală. Şefii de state trebuie deposedaţi de puterea lor, chiar dacă nu sunt de acord, iar statul trebuie să fie ateu.
Dogmele acestea sunt în contradicţie totală cu cele creştine, iar încercarea de distrugere a Bisericii şi religiei, edificate de Însuşi Dumnezeu şi continuu protejate de El, pentru a aduce după atâtea secole, moravurile şi instituţiile păgânilor, este culmea nebuniei şi celei mai îndrăzneţe impietăţi. Prin dogmele lor se fac complici ai distrugerii fundamentelor principale ale dreptăţii şi onestităţii. Toate popoarele, în toate secolele, sunt de acord să recunoască în casătorie ceva sacru şi religios, iar legea divină a hotărât ca unirile conjugale nu pot fi dizolvate, ori dacă ele devin doar profane, fiind permisă ruperea după voinţa contractanţior, în acea clipă familia ajunge pradă confuziei, femeilor le va fi smulsă coroana demnităţii lor şi orice protecţie şi siguraţă vor dispărea pentru copii.
Pretenţia de a înstrăina complet statul de religie şi de a putea administra afacerile publice fără a ţine seama de Dumnezeu, reprezintă o îndrăzneală fără precedent, neexistând nici măcar la pagâni. Cei care doresc să rupă orice relaţie între societatea civilă şi Dumnezeu, nu comit numai o nedreptate, dar îşi dovedesc ignoranţa şi inepţia. Autoritatea are ca autor aceeşi Fiinţă, Care a creat societatea, şi oricine are în mână puterea e reprezentant al lui Dumnezeu.
Papa Leon XIII îndeamnă la finalul enciclicei: În primul rând, smulgeţi francmasoneriei masca sub care se ascunde şi arătaţi-o precum este. În al doilea rând instruiţi poporul, faceţi-l să priceapă artificiile acestei secte, care seduce oamenii şi îi atrage în rândurile lor, arătaţi-i perversitatea doctrinei şi infamia faptelor lor. Arătaţi-le ca niciun catolic, dacă vrea să rămână demn de acest nume şi să aibă grijă de mântuirea sa, nu poate, sub niciun pretext, să se afilieze sectei francmasonilor. Trebuie prin instructaje şi explicaţii să facem ca masele să ajungă la cunoaşterea religiei. Această recomandare urmăreşte mai ales să vindece, printr-o bună medicamentaţie bolile intelectuale ale oamenilor şi să-i prevină contra multiplelor greşeli.
Impactul acestei enciclice a fost uriaş. S-a elaborat un răspuns cu destulă rapiditate la 1 august 1884, avându-l ca autor pe Alber Pike. El susţinea:
-francmasoneria nu e o sectă;
-francmasoneria nu e anticatolică, deoarece primeşte în rândurile ei catolici;
-francmasoneria nu îl repudiază pe Dumnezeu, numai entităţile masonice din Franţa şi Belgia au renunţat la invocarea lui Dumnezeu, iar această renunţare le-a atras condamnarea Marii Loji Unite a Angliei;
-faptul ca francmasoneria adună laolaltă oameni de religii diferite este foarte bine, pentru că este mai bine să fraternizeze decât să se ucidă între ei;
-francmasoneria nu profesează o religie a materiei şi stiinţei, numită materialism, dar are o mare încredere în ştiinţă, în acest sens pune la îndoială câteva relatări biblice;
-francmasoneria nu încurajează lipsa de criterii morale, ci dimpotrivă;
-separararea Bisericii de stat este un lucru bun, deoarece istoria a arătat că învăţământul condus de clerici, mai ales de iezuiţi, a devenit o frână în dezvoltarea civilizaţiei;
-societatea democratică este un ideal al întregii francmasonerii, care va lupta mereu contra totalitarismului;
-noua enciclică predică o nouă cruciadă, al cărei scop este distrugerea acelor guverne şi alungarea monarhilor care permit existenţa francmasoneriei şi de a plasa în acele regate educaţia tinerilor în mâna soldăţimii lui Loyola. Ea ameninţă pacea publică, incitând la revoltă, insurecţie şi asasinate, facând din rugaciunea Domnului licenţa unui inchizitor şi din Predica de pe Munte, un mandat pentru crimă.
Răspunsul lui Albert Pike a devenit un fel de text oficial al masoneriei regulare, care, de obicei, editează enciclica Humanus Genus, urmată de această replică.
Urmatoarea bulă, dată tot de papa Leon XII, este Officio Sanctissimo (22 decembrie 1887), în care masoneria este clasificată ca sectă a întunericului şi contagioasă. Va urma Dall'Alto Dell'Apostolico Seggio (15 octombrie 1890), cunoscută şi sub numele de Ab Apostolici, în care sunt condamnate evenimentele publice din Italia, vazute ca făcând parte din programul masonic şi Inimica Vis (18 decembrie 1892), adresată tuturor episcopilor din Italia, condamnând masoneria din această ţară, episcopii urmând sa ducă o luptă de convertire a victimelor ei. Ultimele trei: Custodi di Qualla Fede (18 decembrie 1892), Praeclara (20 iunie 1894) şi Annum Ingressi (18 martie 1902) vor merge pe aceeaşi linie ca precedentele, adresându-se mai mult poporului italian.
Codul de Drept Canonic din 1917 preciza în Canonul 2335: Cei care se afiliază unei secte masonice, ori altor societăţi de acelaşi fel, care comploteză împotriva Bisericii sau împotriva autorităţii civile legitime, riscă excomunicarea.
După Conciliul II Vatican, o serie de teologi catolici şi-au pus problema actualităţii atitudinii antimasonice. În 1968, iezuitul J. A: Ferer Benimelli publică lucrarea La Masoneria Despues del Concilio, unde cere restrângerea condamnării doar la nivelul francmasoneriei iregulare, care permite ateismul şi este anticlericală.
În 1983, Vaticanul promulgă un nou Cod de Drept Canonic, unde fostul Canon 2335 era inclus în Canonul 1734, având următorul conţinut: Oricine se afiliază împotriva Bisericii trebuie pedepsit cu o pedeapsă adecvată, oricine promoveză sau moderează o atare asociaţie trebuie pedepsit cu interdict (accesul la o parte din Taine).
Deoarece acest canon nu mai pomenea explicit despre francmasonerie, speranţele într-o reconciliere crescuseră, însă se năruie pe data de 26 noiembrie 1983 când cardinalul Joseph Ratzinger, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, actualul papă, emite următoarea declaraţie: Am fost întrebaţi dacă aprecierea Bisericii asupra asociaţiilor masonice s-a schimbat, dat fiind faptul că în noul Cod al Dreptului Canonic nu s-a făcut o menţiune specială, ca în codul anterior.
Această Sfântă Congregaţie este în măsură să răspundă că această împrejurare se datoreză criteriului adoptat în redactare, care a fost utilizat şi pentru alte asociaţii, trecute şi ele sub tăcere, deoarece sunt incluse în nişte categorii mai largi. Părerea negativă a Bisericii asupra asociaţiilor masonice rămâne deci neschimbată întrucât principiile lor au fost întotdeauna considerate incompatibile cu doctrina Bisericii, iar înscrierea în aceste asociaţii rămâne interzisă de Biserică. Credincioşii care aparţin asociaţiilor masonice sunt căzuţi într-un păcat grav şi nu pot accede la Sfânta Împărtăşanie.
Autorităţile ecleziastice locale nu au competenţa să se pronunţe asupra naturii asociaţiilor masonice printr-o hotărâre ce ar implica derogare de la ceea ce s-a afirmat mai sus, pe linia declaraţiei acestei Sfinte Congregaţii, din 17 februarie 1981.
