Istoria antimasonismului politic şi social

       Termenul de antimasonerie desemnează un complex de reacţii ostile la adresa masoneriei. În orice teritoriu pe care masoneria s-a dezvoltat a apărut concomitent şi o reacţie antimasonică. Această reacţie a cunoscut în istorie trei forme diferite: prima în secolul al XVIII-lea, în perioada de tranziţie de la masoneria operativă la cea speculativă, cea de-a doua etapă, în secolul al XIX-lea, acuzatorii fiind adversarii Revoluţiei Franceze şi cei ai unirii Italiei, iar ultima în secolul al XX-lea, dezvoltată de către extremiştii de dreapta, fascişti si naţional-socialişti.

       Cu privire la masoneria operativă, principala acuzaţie care i se aducea era zidirea unei persoane în zidurile clădirilor pe care la constructorii le ridicau. Este vorba de mitul jertfei zidirii, în care orice construcţie era considerată ca un organism căruia îi trebuia tăria pe care numai un suflet o putea conferi. De aceea trebuia zidit un om în temelie pentru ca sufletul său să treacă în substanţa construcţiei. Chiar Mitul lui Hiram, mitul fundamental al masoneriei, arată că prima jertfă a fost chiar Marele Maestru, uciderea lui Hiram de către cele trei calfe fiind, în fapt, un act de sacrificare. Oriunde în Europa au existat legende de acest gen, când unul dintre constructorii este zidit la temelia contrucţiei: Scoţia (Legenda Sfântului Oran), Ţara Galilor (Legenda Sfântului Colleum Cille), Franţa (Podul de pe malul Morbihanului), Letonia (Biserica din Lestemi), România (Biserica Neagră), Gemania (Cetatea Henneberg), Rusia (în Republica Osetia), iar în zona balcanică Legenda Meşterului Manole este întâlnită la toate popoarele. Aceste practici au fost condamnate de către toate Bisericile.

        Prima reacţie legislativă antimasonică datează din anul 1425, când regele Henric al VI-lea emite o lege prin care adunările anuale ale masonilor, denumite congregaţii sau confederaţii, sunt considerate ilegale pentru ca ar viola bunul curs şi efect al Statutelor Muncitorilor. În consecinţă adunările au fost declarate ilicite, iar cei care participau la ele erau ameninţaţi cu temniţă sau cu o amendă după voia regelui. Coerciţia legislativă a ţinut până în 1563, când regina Elisabeta a anulat atât Statutele Muncitorilor, cât şi prevederile antimasonice. Tot în perioada masoneriei speculative, prima atitudine antimasonică socială este întâlnită în Londra, prin tipărirea unei foi volante ce conţinea un pamflet antimasonic. Francmasoneria era descrisă ca o sectă de bărbaţi diabolici, antihrişti, oameni răufăcători şi corupţi. Textul îi avertiza pe toţi oamenii iubitori de Dumnezeu din cetatea Londrei despre blestemăţiile şi răul, practicate sub privirea lui Dumnezeu de cei care se numeau francmasoni. Se încheia cu urmatorul avertisment: ,,Luaţi aminte dacă nu cumva ceremoniile şi jurămintele lor secrete au pus deja stăpânire asupra voastră şi vegheaţi ca nimic să nu vă depărteze de la dumnezeire”. Acest pamflet anonim apare ca o reacţie destul de ciudată pentru acea perioadă, retorica lui fiind evident religioasă, contrastând cu personalitea masonului operativ, despre care se spune că era un om religios şi supus Bisericii Catolice. Importanţa acestui pamflet rezultă din ideile sale, idei ce se întâlnesc până astăzi în literatura antimasonică.

         Referitor la cele trei perioade antimasonice despre care meţionam mai sus, în prima, după 1717, masoneria a suscitat un imens val de curiozitate, făcându-se oarecum ostilă. Se vor publica o serie de caricaturi si divulgări ale secretelor din loji, principala acuzaţie adusă fiind homosexualitatea. Cea mai importantă carte din această perioadă este Masonry Disseted (1730) a lui Samuel Oritchard, devenind un succes comercial, traducându-se şi în limba franceză. Această lucrare nu are un caracter veritabil antimasonic. Tot în această perioadă, masoneria îşi atrage ostilitatea politică şi religioasă, fiind considerată antimonarhistă de către regalitate şi anticlericală de către papalitate, care va începe emiterea bulelor de condamnare.

        În cea de-a două perioadă, ce începe după Revoluţia Franceză, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, situaţia se schimbă, ostilitatea pur politică manifestându-se doar în Prusia şi Rusia. Ţarul Alexandru I va interzice Fraternitatea pe teritorul Rusiei. Problema unităţii italiene a făcut ca papii să o considere un cartier general al unei lupte universale contra Bisericii . Această idee a alimentat tema lui Léo Taxil despre masoneria luciferică.

Problema lui Taxil este destul de importantă privind ansamblul luptei antifrancmasonice. Este exemplul clasic al unui detractor, care prin dezvăluirile sale, adevărate sau false, nu a reuşit decât să aducă un imens serviciu francmasoneriei, reuşind să provoace confuzie în rândul maselor, orice efort ulterior în domeniul demascării luciferianismului masonic fiind privit cu neîncredere.

        Orice lucrare masonică, atunci când pune în discuţie tema antimasonismului, începe prin clasicul lui exemplu, reuşind să lase ideea că totul nu a fost decât o minciună. Gabriel Jogand-Pages, zis Léo Taxil, cunoscut în vremea sa ca ziarist şi francmason anticlerical , inţiat în Marele Orient de Franţa, se întoarce în sânul Bisericii în anul 1881, iar din 1885 şi până în 1887 duce o activitate antimasonică. Se pare că această convertire este rodul unei crize financiare prin care trecea, fiind constrâns să-şi închidă editura, iar publicarea articolelor antimasonice îi aduce un succes financiar, care îl salvează de la faliment. Debutează cu publicarea unei liste cu 16000 de masoni, continuată de numeroase lucrări de demascare. În 1892 fondează revistele La France Chrétienne Antimaçonnique şi Le diable au XIX siècle. În ultima dezvoltă teoria luciferianismului masonic. După spusele sale, adorarea lui Lucifer s-ar datora lui Albert Pike, conducătorul Ordinului Palladic, care ar fi format numai din adoratori ai lui Lucifer. Pe lângă Pike, numit Mare Pontif, ar mai exista o Mare Preoteasă, anume Diana Vaughan, descendentă a lui Thomas Vaughan, roza-crucian şi alchimist din secolul al XVII-lea. Aceasta cuprinsă de remuşcări ar fi intrat în legătură cu Taxil, căruia i-ar fi expus ritualurile ordinului şi dogma dualistă de origine gnostică.

       Despre originile acestui ordin bineînţeles că nu se cunosc foarte multe infomaţii; cert este că a existat în istoria francmasoneriei un ordin numit Palladic, în care erau admise şi femei ca membri. Totodată, Taxil nu este singurul autor care vorbeşte despre luciferianismul masonic şi Ordinul Palladic, în aceeşi perioadă apărând şi cărtile ex-masonului Domenico Margiotta, fost şef al masoneriei italiene, mason de grad 33: Souvenirs d’un trente-troisième: Adriano Lemmi, chef suprême des franc-maçons (1894) şi Le Palladisme: culte de Satan-Lucifer dans le triagles maçonniques (Grenobles, 1895) , cărţi ce sunt astăzi de negăsit, singurele referiri sunt întâlnite pe Internet.

             Pe 19 aprilie 1897, Léo Taxil anunţă o că organizează o conferinţă foarte mediatizată în care urma să o prezinte pe Diana Vaughan. Dar în acea conferinţă declară că toată tevatura cu Lucifer a fost o farsă, iar Diana Vaughan este secretara sa şi nu are nicio legătură cu ordinul, adăugând că vreme de doisprezece ani îşi bătuse joc de Biserică, deoarece a rămas permenent un anticlericalist convins. A mai trăit până în 1907, atacând permanent Biserica, dar contemporanii săi au refuzat să-l mai considere credibil.

Obeservând firul evenimentelor se pot emite două speculaţii: ori Taxil a fost de bună credinţă, apoi a fost constrâns să-şi nege afirmaţiile, ori masoneria l-a folosit cu bună ştiinţă încă de la început, urmărind să provoace confuzie, credibilitatea subiectului fiind pusă la îndoială după aceea. Ultima mi se pare cea mai credibilă, având în vedere modul cum ocultele controleză în zilele noastre, prin mass-media, informaţia care trebuie să ajungă la mase. Tot în sprijinul acestei ultime speculaţii intervine şi faptul că Taxil a fost contemporan cu Albert Pike, iar acesta l-ar fi putut folosi ca o contraofensivă a scrierilor lui Domenico Margiotta, care nu poate fi suspectat nici de rea credinţă şi cu atât mai puţin de oportunism.

       Trecând peste acest episod controversat, trebuie spus că au existat în istoria masoneriei momente când s-au săvârşit grave erori, pe care nu le-au mai putut ascunde şi au produs revolta opiniei publice. Cazul tipic este cel al afacerii Morgan, care s-a declanşat în septembrie 1826 în localitatea Batavia din statul New York. Este vorba de persecuţiile şi răpirea unui antimason pe nume William Morgan.

     Morgan a dispărut în septembrie 1826, iar în luna următoare reverendul David C. Bernard, pastor al Bisericii Baptiste din Warsaw, New York, şi membru al unei loji masonice din Covington, a renunţat la francmasonerie şi a început o carieră de patruzeci de ani dedicată discreditării ei. El a publicat Light on Masonry, carte apărută în 1828, şi s-a afirmat ca unul dintre liderii care aveau ca scop distrugerea masoneriei. Reuşeste să implice şi Biserica Baptistă în condamnarea Ordinului, dar lucrurile evoluează, căpătând în scurt timp o anvergură politică . Această organizare politică este oarecum atipică, deoarece apare ca o reacţie masonică pură. Este vorba despre apariţia primului partid antimasonic din istorie, de obicei acestea fiind împotriva masoneriei din diverse motive: aparteneţa religioasă, caracter paramasonic concurent, doctrină totalitară. Principala sa raţiune a fost aceea de a fi antimason.

       Istoria lui porneşte în 1828, când 41 de foşti masoni, printre care şi reverendul Bernard şi David C. Miller, editorul lui William Morgan, se întâlnesc în localitatea LeRoy, organizându-se sub denumirea de Seceding Masons (Masonii Dizidenţi). În scurt timp adoptă titulatura de Anti-Masonic Society şi la cea de-a treia întâlnire, din iulie 1828, se elaborează Declaraţia de independenţă faţă de instituţia masonică, ce conţinea 18 acuzaţii la adresa francmasoneriei, fiind semnată de 100 de foşti masoni. Luna următoare decid să se implice în viaţa politică, The Anti-Masonic Society transformându-se în The Anti-Masonic Party, şi îşi propun propriul candidat la postul de guvernator al statului New York. Reuşesc să câştige la alegerile din 1828 un post de senator. Politicieni renumiţi ai momentului li se alătură, printre care şi Quicy Adams, fost preşedinte al Statelor Unite ale Americii între 1824-1828. Partidul va dispărea în 1936, când preşedinte va ieşi Andrew Jackson, fost Mare Maestru al Marii Loji din Tennesse, membru activ şi devotat al masoneriei.

      Tot în această perioadă, în Europa, tema conspiraţiei masonice devine foarte serioasă între 1815 şi 1840, regii Europei acuzând din plin masoneria pentru rolul jucat la înfăptuirea revoluţilor. Scopul implicării masoneriei în politică la vremea respestivă a fost impunerea ideii republicane iniţiate de Ordinul Iluminaţilor din Bavaria. Aceştia au creat o doctrină antistatală şi anticreştină de un radicalism extrem. A fost numită iluminism (este total diferită de mişcarea filozofică din Epoca Luminilor) şi este alături de marxism, cea mai violentă reacţie împotriva statului şi Bisericii.

     Teza lui John Robinson, din cartea sa Proofs of a Conspiracy conform căreia la sfârşitul secolului al XVIII-lea se petrecuse o ruptură între masoneria engleză, care evita implicarea în politică, şi masoneriile din Europa care dezvoltau, după principiile Ilumitaţilor, un program de atac împotriva Bisericii şi a Tronului, este corectă. Teza lui Robinson susţine ideea conspiraţiei masonice, dar infirmă ideea unei conspiraţii masonice mondiale . El a vizat masoneria franceză, reproşându-le masonilor britanici inocenţa faţă de aceasta. Cei care i-au dat dreptate, au fost chiar fraţii săi britanici, Marea Lojă a Angliei declarând pe 3 iunie 1800 că lojile britanice nu planuiesc niciun complot şi sunt loiale exemplar regalităţii. Chiar dacă a rămas oarecum curată faţă de uneltirile Marilor Orienturi, masoneria britanică este în continuare folosită ca mijloc de propagandă al masoneriei. Şi mă refer aici la ultimele documentare pe această temă ale postului Discovery Chanel.

      Teza conspiraţiei masonice mai este susţinută şi de abatele Augustin Barruel, prin celebra sa carte Mémoires pour servir à l'Histoire du Jacobinisme, apărută în 1797. Abatele, iezuit şi monarhist, acuză Ordinul Iluminaţilor din Bavaria de elaborarea unui plan secret pentru distrugerea monarhiei şi creştinismului, plan ce se pune în practică prin intermediul francmasonilor. Cartea a apărut înaintea celei a lui Robinson, autorii lucrând independent, dar concordanţa dintre opinii este uimitoare.

      Cea de-a treia fază a antimasonismului îşi face debutul la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, având ca temă iudeo-masoneria. Problema masoneriei antinaţionale, supusă intereselor evreilor şi finanţei internaţionale, va fi folosită de toate curentele de dreapta, animând teme ca: masoneria-stat în stat, practicarea unei politici interioare, responsabilitatea războaielor, Revoluţia rusă, Tratatul de la Versailles, crearea Societăţii Naţiunilor, masoneria contra familiei, masoneria contra bunelor moravuri, masoneria-corupătoare de femei şi de copii.

      Acest tip de antimasonism ia naştere chiar în ţara unde masoneria îşi avea centrul de putere în Europa, în Franţa. Naţionaliştii francezi se manifestă între 1890 şi 1940, prin mai multe organizaţii, lista lor fiind publicată în 1928 de jurnalistul R. Meneveé într-o broşură intitulată Organizaţiile anti-masonice în Franţa. Principalele organizaţii au fost:

-Comitetul antimasonic de la Paris, fondat în 1897 de abatele Toaurmentin, având publicaţia La Franc-Maçonnerie démasgue;

-Consiliul antimasonic al Franţei, prezidat de abatele La Rive, cu publicaţia La France Antimaçonnique;

-Uniunea franceză antimasonică cu o filială Liga Ioanei D’Arc, condusă de comandantul Driant, având publicţiile Abas les tyrans şi La Bastille;

-Liga franceza antimasonică, cu o secţie Tineretul antimasonic, a creat în 1911 un birou antimasonic internaţional şi în 1913 un institut antimasonic;

-Liga franco-catolică, care îşi va schimba numele în Liga anti-iudeo-masonică.

       În Italia până la instaurarea regimului fascist, au existat Liga antimasonică Guillimo Luigi, fondată în 1896 şi Liga internaţională antimasonică, care avea binecuvântarea Scaunului papal şi era pusă sub protecţia Sfântului Iosif. Cea din urmă a organizat Congresul Antimasonic de la Trente din anul 1896. Primele tendinţe antimasonice fasciste iau naştere în 1925, când tineretul naţionalist italian crează Liga antimasonică. Sub Mussolini, Marele Orient al Italiei adoptă rezoluţia de a nu mai interveni în nicio problemă politică.

       La 23 februarie 1923 Consiliul Fascist dă un ordin ca fasciştii masoni să aleagă între francmasonerie şi Partidul Fascist. Marele Orient va da o replică prin care spunea că masonii sunt liberi în a alege francmasoneria şi acelaşi timp să acţioneze în deplin acord cu dragostea de ţară, care este dezvoltată în cadrul lojilor. Se poate aobserva de aici o atitudine moderată faţă de masonerie la început. O mişcare precum cea fascistă, care urmărea să redea Italiei măreţia sa apusă, nu putea, prin urmare, să se lanseze, dintr-o primă fază, într-o confruntare directă cu masoneria. Pe de altă parte, spre deosebire de nazism, fascismul italian nu era antisemit, în rândurile sale militând un număr foarte mare de evrei. Din aceste motive, nu este surprinzător faptul că Mussolini nu a interzis direct, o dată cu venirea sa la putere, masoneria şi că s-a limitat să le pună în vedere masonilor care aderaseră la mişcarea fascistă să părăsească lojile, directivă care, trebuie spus, nu a fost respectată întotdeauna.

      Atacurile violente ce au urmat par a fi provocate tot de masoni. Tot în 1923, Marele Maestru Torrigiani va publica o carte intitulată Francmasonerie şi fascism. În urma publicării, proprietăţile sale vor fi distruse de către antimasoni. Negăsind dreptate în justiţie, Torrigiani se va adresa direct lui Mussolini. Singurul răspuns pe care îl va primi, va fi declaraţia din 24 august 1924, dată de Consiliul Fascist, în care se stipula că orice fascist nu trebuie să fie francmason, iar Partidul Fascist trebuie să se delibereze de numele oricărui francmason care nu este deplin simpatizant al guvernării fasciste.

      În ianuarie 1925, Ministerul de Interne italian va interzice toate societăţile secrete şi în special francmasoneria. Mussolini întăreşte corpul legislativ antimasonic, îndemnând la crearea de legi antimasonice. În ianuarie 1926, statul expropiază imobilele Marelui Orient al Italiei, iar Torrigiani va dizolva lojile, dar declară că Marele Orient încă există. După această afirmaţie va fi arestat şi deportat în august 1932, murind în exil. Astfel masoneria italiană îşi încheie activitatea, dar nu pentru mult timp.

      Un astfel de caz, în care un fost lider nazist este ajutat de francmasonerie, în primii ani ai perioadei postbelice, să scape de acţiunea justiţiei, este cel al lui Walter Horstmann, care făcea parte din loja Selene din Lunesburg. În 1933 parăseşte masoneria, scriind fraţilor o scrisoare în care elogia naţional-socialismul. După război va fi reprimit în rândurile masoneriei, obţinând în scurt timp gradul de senator în cadrul Marii Loji Unite, noua autoritate a societăţii masonice din Germania. Cazul nu este singurul şi nici cel mai important. În 1967, Mare Maestru al Marilor Loji Unite devine Dr. Heinz Ruggenberg, un nazist înfocat care ocupase funcţia de judecător în Polonia în timpul ocupaţiei.

      Nu e cazul aici a da curs acestor speculaţii, cert este ca mişcarea nazistă a avut o atitudine fermă antifrancmasonică, poate cea mai violentă de-a lungul istoriei. Hitler va interzice, o dată cu venirea sa la putere în 1933 , orice organizaţie masonică.

       Tradiţia antimasonică germană în acea perioadă se născuse încă din 1927 când generalul Erich von Ludendorff publică Distrugerea masoneriei prin dezvăluirea secretelor sale. Apoi tot acesta, împreună cu Dr. Custos, vor publica în 1931 un pamflet intitulat Masonul, vampirul lumii, în care susţineau că masoneria reprezintă un pericol public, dar aşa cum spuneau şi Protocoalele Înţelepţilor Sionului, adevăratul inamic erau evreii care controlau lojile. Chiar şi Partidul Naţional-Socialist German a publicat o lucrare intitulată Masoneria, calea spre dominaţia mondială a evreilor, care consfinţea acelaşi punct de vedere. Toate aceste lucrări accentuau mai mult elementul antisemit decât cel antimasonic.

        Era evident că nazismul nu poate coexista cu nicio altă societate secretă, iar pe de altă parte adevărata sa obsesie o constituiau evreii. Naziştii susţineau că masoneria a fost una din cauzele pentru care Germania a pierdut primul Război Mondial. În Mein Kampf, Adolf Hitler scrie că francmasoneria a cedat pentru interesele evreilor şi a devenit un excelent instrument de a lupta pentru obiectivele lor şi să-şi folosească textele pentru a trage straturile superioare. El continuă, accentuând faptul că paralizia generală pacifistă a instinctului naţional de auto-conservare a început prin francmasonerie şi este apoi transmisă către masele societăţii de presă . În 8 august 1935 as Führer-ul anunţa în ziarul partidului nazist Voelkischer Beobachter, dizolvarea tuturor lojilor germane. Unii dintre masoni vor fi deportaţi alături de evrei în lagărele de concentrare.

        Celălalt regim totalitar al epocii, comunismul, care, deşi, clar a fost un experiment economic şi social al francmasoneriei, va condamna şi el această organizaţie, socotind-o mişcare burghezo-moşierească, cosmopolită şi anti-patriotică.

În 1931, un deputat român trage semnalul de alarmă împotriva francmasoneriei

Este prezentata aici remarcabila interpelare făcută de dr. Vasile Trifu în Parlamentul României în 1931. Medic urolog celebru şi membru al mai multor prestigioase organizaţii medicale internaţionale, Vasile Trifu era în 1931 deputat de Storojineţ (judeţ din Basarabia).

                      Domnule Preşedinte,

                     Domnilor Deputaţi,

      Înainte de a păşi în dezvoltarea acestei interpelări, vă rog din adâncul inimii, să binevoiţi a-mi permite să vă exprim sentimentele mele cele mai vii de gratitudine, pentru votul ce aţi avut amabilitatea şi curajul să-mi acordaţi, spre a putea încerca să expun în faţa d-voastră, distinşi reprezentanţi ai naţiunii, o problemă care, dacă nu este sigurul motiv al prezentării mele în faţa alegătorilor, este desigur pentru mine personal cel mai important.

      Îndeplinindu-mi o datorie care înfruntă de luni de zile cele mai variate dificultăţi, dificultăţi care pe foarte mulţi i-ar fi oprit de mult în cale, am învăţat să-mi cunosc adversarii, să-i ocolesc sau să-i înlătur cu loialitate desăvârşită, fără măcar a încerca să le opun „ura” pe care dânşii o folosesc cu atâta tristă înverşunare.

       Nu mă îndoiesc ci, dimpotrivă, sunt încredinţat că adversari şi dintre cei mai cumpliţi se găsesc astăzi aici, printre d-voastră sau chiar în tribune, unde deunăzi am observat prezenţa unui mare Hierofant, prea-onorabil licenţiat în Kabala, suveran, mare pontif şi mare inspector general inchizitor.

       Pe toţi îi salut sincer, cavalereşte, aşa cum salutau odinioară, în vremurile barbare, aceia care înainte de a începe un atac în contra duşmanilor, găseau nimerit să-şi privească adversarul drept în ochi şi să-l salute cu cel mai larg gest de curtoazie.

      D-le Preşedinte, d-lor deputaţi, am avut onoarea a face în faţa dvs. următoarele întrebări şi anunţări de interpelări:

      Am onoarea de a interpela pe d-l ministru al armatei dacă are cunoştinţă de faptul că numeroşi ofiţeri activi aparţin societăţilor secrete ale francmasoneriei, care societăţi, prin mijloace oculte, urmărind o veche şi nedezminţită tradiţie, luptă pentru desfiinţarea instituţiei monarhice, a bisericii creştine şi a statului naţional.

       Având în vedere că una şi aceeaşi persoană, angajată solemn în serviciul statului şi mai ales al armatei, nu poate servi în acelaşi timp şi unei organizaţii care slujeşte în taină în contra statului şi având lozinca „să spânzure pe ultimul rege cu maţele ultimului preot”…

      M. Oltescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne: D-le Preşedinte, aceasta este o nouă interpelare.

D-l dr. V. Trifu: …că, prin urmare, există o desăvârşită incompatibilitate între jurământul de credinţă faţă de Rege şi jurământul prestat ordinului secret şi subversiv al francmasonilor, care, în mod inadmisibil, servesc francmasoneria împotriva ţării şi a regelui?

      În şedinţa din 11 iulie 1931 am întrebat:

„D-le Preşedinte, am onoarea a întreba pe d-l ministru al armatei ce rost are paza militară a clădirii din str. Câmpineanu nr. 45, unde de luni de zile, ziua şi noaptea, face de pază un pluton de ostaşi?”

În cazul că nu voi primi un răspuns satisfăcător, voi reveni asupra acestei întrebări cu ocazia dezvoltării interpelării asupra ofiţerilor francmasoni.

     La 25 noiembrie am pus următoarea întrebare:

„Am onoarea a întreba pe d-l ministru de finanţe dacă asociaţiile francmasonice, de orice culoare, plătesc sau nu impozite: (1) pe venitul clădirii unde îşi au sediul; (2) ca societăţi ce au un buget şi încasează cotizaţii şi donaţii foarte însemnate; dacă plătesc, sub ce formă plătesc, sub ce nume; iar dacă nu plătesc, cum au înşelat statul şi l-au frustrat şi cum scapă de rigorile fiscalităţii, pe care le suferă orice cetăţean, chiar când este perfect onest…”

D-l A.C.Cuza: D-le Preşedinte, vă rog să evacuaţi sala de unii reprezentanţi ai aşa-zisei prese, care au intrat aici, unde nu au dreptul să stea. Este vorba de d-l Clarnet.

     D-l dr. V. Trifu: D-le Preşedinte, d-lor deputaţi, o altă întrebare – aceea despre care vorbeşte d-l ministru – este următoarea:

Am onoarea a întreba pentru ce motive a dat d-l Cădere poruncă straşnică d-lui Vintilă Ionescu să ia măsuri de confiscare a „Buletinului Anti-Masonic”, de îndată ce această revistă ar reapare?

     „Buletinul Anti-Masonic” nu a făcut decât să reveleze pur şi simplu câteva dintre uneltirile tainice ale societăţilor secrete, care, mai ales de câţiva ani, cu o înverşunare sălbatică acaparează pe toţi semidocţii şi îi proclamă valori, pe toţi rataţii şi îi proclamă oameni geniali, astfel ca prin ajutorul lor să dezorganizeze şi societatea românească şi statul român, după cum asociaţiile similare din străinătate zăpăcesc şi dezorganizează societăţile şi statele corespunzătoare.

     „Buletinul Anti-Masonic” a arătat că societăţile secrete masonice, societăţi de gândire, de anumită gândire, dau concurs sectelor şi izbesc prin toate mijloacele în Biserica Română, stâlpul dintotdeauna al naţiunii române.

    „Buletinul Anti-Masonic” a arătat că aceleaşi societăţi uneltesc împotriva armatei care, întotdeauna vitează şi cuminte, este acum invadată de intriganţi, ale căror maşinaţiuni ar putea avea un trist rezultat; împotriva şcolii, otrăvind-o cu ideea dăunătoare de pacifism perfid, educaţiune fizică falsificată şi culturi abracadabrante.

     „Buletinul Anti-Masonic” a dovedit că francmasoneria dărâmă naţionalismul şi ideea de stat român naţional, pentru a înscăuna şi la noi „republica”, viitoarea provincie roabă a marii republici internaţionale francmasonice. Şi terminam: „Pentru că ţara şi mai ales dvs. trebuie să fiţi lămuriţi, am onoare a vă ruga respectuos să mi se îngăduie să dezvolt o interpelare în această gravă chestiune”.

      D-lor deputaţi, care a fost intenţia mea? Am voit să vă semnalez existenţa unui al doilea stat, anume francmasoneria, pe care îl bănuiţi doar cei mai mulţi dintre dumneavoastră.

       Şi fiincă pe mintea şi pe inima dumneavoastră se reazemă nădejdea şi încrederea ţării, mă cred dator a vă arăta, pe cât va fi posibil prea modestelor mele resurse, ce este francmasoneria şi, mai ales, care este rolul ei.

Mă bizui însă pe bunăvoinţa dumneavoastră, căci nu mă îndoiesc nici de patriotismul dvs., nici pe dorinţa dvs. de a dezlega problema dureroasă, tragică, ce vi se pune tuturor, anume aceea de a înţelege cauzele mizeriei în care se zbate o naţiune vitează, cuminte, harnică pentru a găsi o soluţie capabilă să curme o boală grea, cu o vastă şi variată simptomatologie, numită „criza actuală”.

     Din întrebările ce mi-am permis să le pun, precum şi din felul în care s-a încercat să mi se zădărnicească această interpelare, dumneavoastră v-aţi şi putut convinge că francmasoneria este o instituţie care se bucură de drepturi excepţionale, aşa de mari, încât, în ţara unde am ajuns ca nimic şi nimeni să nu mai fie sfânt nimănui şi unde poţi înjura cum îţi vine la gură pe oricine, nu ai dreptul să te atingi măcar de francmasoni.

      Am fost demult prevenit, dar am avut fericirea să primesc îndrumări, sfaturi şi îndemnuri, fără însă nici un fel de ajutor material, de la cele mai strălucite personalităţi ale naţiunii celei mai nobile dintre toate câte există pe întreaga suprafaţă a pământului: naţiunea franceză. Am stat neclintit numai pe front din 1916 până în 1918, am suferit şi am sângerat greu. Orice mi s-ar întâmpla, voi purta în adâncul fiinţei mele, până în mormânt, adânca satisfacţie că am avut cinstea inegalabilă să lupt şi să sufăr pentru Patria mea. Dar, d-lor, această satisfacţie se transformă în adevărată beţie sufletească la gândul că, luptând pentru Patria mea, m-am luptat în acelaşi timp pentru o altă patrie, a doua patrie a mea şi a dumneavoastră a tuturor, pe care nu o iubesc mai puţin, Franţa.

      Imediat după ce am început lupta mea, aici, am primit nenumărate felicitări şi încurajări, dintre care vă rog să-mi permiteţi să vă semnalez câteva. Strălucitul critic francez Louis Bethleem, directorul revistei „Revue des Lectures”, îmi scrie: „Permiteţi-mi să vă exprim cele mai vii felicitări pentru frumoasa şi curajoasa iniţiativă, care va avea, sunt încredinţat, cel mai strălucit succes. Nu fără dificultăţi, fireşte, fiindcă asta este soarta tuturor străduinţelor nobile, dar dumneavoastră nu sunteţi omul care să daţi înapoi în faţa greutăţilor. Sunt fericit, cunoscând activitatea dumneavoastră, şi rog pe Dumnezeu să vă ajute mai departe”.