FRANCMASONERIA

Capitolul din lucrarea "Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul si Francmasoneria" a marelui savant Nicolae Paulescu

                                                              FRANCMASONERIA

Judaismul nu se agită numai de câtăva vreme, - adică de când simte că se apropie de izbândă şi întrezăreşte realizarea visurilor sale de despuiere şi de subjugare a naţiilor.

El lucrează într-ascuns de veacuri, - şi anume de la începutul erei creş­tine, căci are un duşman groaz­nic - Creştinismul - pe care îl urăşte de moarte.

Ovreii au o răbdare prodigioasă şi o încăpăţânare cu adevărat diavo­lească. Acest neam, blestemat de Dumnezeu, nu se dă îndărăt niciodată şi dinaintea nimănui; el desfide timpul şi trece peste toate piedi­cile, când e vorba să-şi sature ura - care astăzi e tot aşa de vie, ca în timpul lui Hristos.

Şi într-adevăr, jidovii, care au moştenit învăţătu­rile fariseice - transmise prin Talmud - cutează să sugrume religia divină, după cum strămoşii lor, acum vreo 2.000 de ani, au avut îndrăzneala nemaipomenită să-L răstignească pe însuşi Dumnezeu.

În adevăr, „rabinii combătură, de la început, doc­trina creştină, care făcea pro­zeliţi în turma lor...

„Evangheliile trebuiesc arse, - zicea hahamul Tarphon, - căci păgânismul este mai puţin periculos, pentru credinţa jidovească, ca creştinismul. Şi nu era singu­rul să cugete astfel, căci toţi hahamii înţelegeau în ce primejdie puseseră judaismul sectele judeo-creştineşti”[1].

Poate chiar că ovreii, - „dacă n-ar fi avut decât Bi­blia, drept carte sfântă, - s-ar fi contopit în Biserica creştină născândă... Un lucru însă împiedică fuziu­nea şi men­ţinu pe jidovi printre popoare, - şi acest singur lucru fu elaborarea Talmudului”[2].

                                                            Erezii de origine jidovească

Am arătat mai sus că Talmudul nu respiră decât ură contra Creştinis­mului, - ură care s-a cristalizat în faimoasa formulă: „tob şebegoim harog”, - adică: „pe cel mai bun dintre creştini, ucidel”. Acesta este adevăratul său scop: exterminarea bunilor creştini, pentru ca împreună cu dânşii să piară şi creştinis­mul.

Talmudul declară deci război,... un război fără milă, pe viaţă sau pe moarte.

Dar pe de o parte ovreii, slăbiţi şi împrăştiaţi, nu puteau duce lupta pe faţă; pe de alta, creştinii îi detestau şi nu se încredeau în ei, mai ales când era vorba de vreo discuţie religioasă.

În asemenea condiţii, mai mult decât perplexe, o idee infernală ilumina  devla lui Iuda. Trebuia să-i facă pe creştini să lupte, ei înşişi, în contra creşti­nismului.

Şi într-adevăr, se văzură atunci apărând, una după alta, nenumărate erezii care se succedară neîn­cetat, din primele secole ale creştinismului şi până astăzi.

Prin sofisme, jidovii înşelară pe creştini şi mai ales pe neofiţi şi îi trans­formară în ereziarci, care în urmă căutară să distrugă spiritul creştinesc[3].

Astfel s-au format toate ereziile care, - de la Ebionism, până la Protes­tantism, - recunosc o origine jidovească.

„Sar putea face istoria curentului ovreiesc în Biserica creştină, - istorie care ar merge de le Ebionismul primitiv, la Protestantism, - oprindu-se între alţii la Unitari şi la Arieni”[4].

Dintre aceste erezii jidoveşti, cele mai importante sunt:

1. Ebionismul[5] şi Elkesaismul ivite la sfârşi­tul primului secol şi formate de „judaisanţi încăpăţâ­naţi”, care voiau să ţină sabatul şi aveau repulsie să convertească pe gentili, - cu alte cuvinte, erau duşma­nii catolicităţii Bisericii.

Aceste erezii renăscură, mai târziu, sub numele de Nazarenism sau doc­trina creştinilor circumcisi, de Anti-trinitarism, de Quarto-decimanisme etc... şi se stinseră în cursul veacului al IV-lea[6].

Ele reînviară, pe la sfârşitul secolului al XII-lea, în Italia de sus, consti­tuind Pasaginismul.

2. O a doua categorie de erezii, cu care Biserica a avut mult de luptat este reprezentată de gnosa jido­vească şi mai ales de Nicolaitism, - despre care Sfântul Evanghelist Ioan zice că face parte din „Sina­goga Satanei”[7] - şi de alte sisteme asemenea, care şi ele s-au edificat pe baze judaice[8].

3. Din veacul al IV-lea până în al VII-lea, istoria ovreilor este legată de is­toria Arianismului, de izbânzile şi de înfrângerile lui”[9]. Această erezie, care ataca Sfânta Treime, reuşi aproape să despartă în două creştinismul şi, aju­tată de mai mulţi împăraţi, îi ameninţă chiar existenţa.

Biserica nu a suferit niciodată, - de la început şi până în epoca actuală sau francmasonică, - ca în timpul persecuţiilor ariene[10].

Printre ereziile de origine jidovească, - dar mai puţin importante ca cea precedentă, - să cităm pe acelea ale Unitarilor (monofizism şi monotelism), care durară, din veacul al V-lea, până în veacul al VIII-lea[11], şi pe aceea a Ico­noclaştilor, care tulburară pacea Bisericii, de la începutul secolului al VIII-lea şi până la jumătatea secolului al IX-lea[12].

4. Manicheismul, sau gnosa persană, care fu un fel de amestec al Elkesaismului jidovesc cu doctrina lui Zoroastru[13], lua naştere încă din secolul al II-lea, în Persia şi se întinse din ce în ce, de la răsărit înspre apus.

În veacul al XII-lea, această erezie reapăru în Bulgaria, iar partizanii ei, Bogomili, se răspândiră în Europa şi se stabiliră, mai cu seamă, în sudul Franţei, unde formară Catari, - care, în secolul următor, se numiră Albigeni.

Această sectă afirma că doctrina ovreilor era de preferat aceleia a creş­tinilor.

În contra Albigenilor, care provocară dezordini foarte grave, Biserica, pentru ca să-i extirpe, fu obligată să predice o adevărată cruciadă[14].

5. Când Manicheismul fu învins, cu Albigenii, doc­trinele jidoveşti găsiră adăpost la Cavalerii Templu­lui, - care mai înainte fuseseră servitori devo­taţi ai credinţei creştine.

Din actele procesului, - publicate de Michelet în Documents inédits de l'histoire de France, - reiese că, în momentul supresiei ordinului, batjoco­rirea Crucii făcea parte din ceremoniile iniţierii. Aceşti Cavaleri ai lui Crist scuipau de trei ori pe Crucifix, renegându-l[15].

Sărutul ruşinos completa aceste ceremonii de iniţi­ere[16].

Afacerea Templierilor se explică foarte bine, când ne dăm seama de modul de procedare al ovrei­lor. De altfel, acest mod de a lucra variază puţin.

Jidovii corup o asociaţie puternică, ce le serveşte drept maşină de război, ca să atace cu vigoare organi­zaţia socială care îi incomodează.

Îndată ce au pătruns acolo, ei procedează ca într-o societate financiară, în care sforţările tuturor nu au alt scop decât a servi cauza sau interesele lui Israel, - fără ca, de cele mai multe ori, indivizii să ştie ce fac.

Cavalerii Templului se găsiră în multe împrejurări în raport cu jidovii, pentru afa­ceri de bani, - căci, într-adevăr, prin Templieri se îndeplineau toate operaţiile finan­ciare ale Cruciadelor”[17].

Dar, marele vis al jidovilor, - adică o revoluţie universală[18], organizată de către Ordinul Templie­rilor, - dispăru în flăcările rugului lui Jacques de Molay[19], superiorul lor.

6. Ajungem în sfârşit la erezia lui Luther[20] şi a tovarăşilor lui.

„În momentul Reformei... creştinii erau mai pu­ţin credincioşi... Averoismul (filo­sofie arabă) prepa­rase această decadenţă a credinţei, - şi se ştie partea ce avură ovreii la răspândirea Averoismului, aşa că lucrau astfel pentru ei.

Cei mai mulţi din averoişti erau increduli sau cel puţin atacau religia creştină.

În ani, care anunţau Reforma, jidovul deveni edu­cator şii învăţă pe savanţi limba ebraică; el îi iniţie în misterele cabalei, după ce le-a deschis porţile filosofiei arabe.

El îi înzestră, contra catolicismului, cu redutabila exegeză pe care hahamii, în timp de veacuri, o cultiva­seră şi o fortificaseră, - acea exegeză (sofistică) de care va şti să se servească protestantismul şi, mai târziu, raţionalismul”[21].

„Rivalul lui Maimonide, rabi Solomon (fiul lui Isaac din Troyes, cunoscut sub numele de Rachi), precum şi Tosafiştii (savanţi talmudişti) făcură pe Nicolae din Lyra, care făcu pe Luther”, (Renan). Într-adevăr, franciscanul Nicolae din Lyra, de origine israelită, împrumută de la aceşti ovrei multe din argumentele sale contra Bisericii, - şi aceste argu­mente fură transmise lui Luther”[22].

Reforma şi-a luat rădăcinile în izvoarele ebraice, - zice ovreiul Bernard Lazare.

Spiritul jidovesc triumfa cu protestantismul.

Reforma fu, prin anumite părţi, o întoarcere la vechiul Ebionism din veacurile evanghelice.

O mare parte din sectele protestante fură pe jumă­tate ovreieşti, doctrine anti-trinitare fură, mai târziu, predicate de protestanţi, - între alţii de Michel Servet şi de cei doi Socini din Siena”[23].

În sfârşit, să mai cităm încă doi ovrei, care vor­besc şi ei de erezia lui Luther.

„Orice catolic, care devine protestant face un pas către judaism”, zice A. Weil[24].

„Un protestant, - adaugă Heine, - este un catolic care părăseşte idolatria trinitară, pentru a merge către monoteismul jidovesc”[25].

                                                     EREZIA FRANCMASONICĂ

Toate ereziile de origine jidovească au fost învinse de creştinism, - afară de Protestantism, care singur rezistă spasmurilor de izbăvire ale Bisericii - şi chiar se întinse din ce în ce, ca râia, asupra celor mai multe popoare de rasă anglo-germană.

Or, jidovii doreau de mult şi lucrau din toate pute­rile lor, ca o aseme­nea erezie să poată tăia, în două, unitatea creştinătăţii.

Totuşi, aceasta nu le era încă de ajuns.

O despărţire analoagă se produsese mai înainte, prin schisma grecească, fără nici un câştig pentru Israel.

Trebuia ca partea eretică să le fie favorabilă şi să poată să se învoiască cu funcţia oarbă de mâner de secure, pentru a dobori partea rămasă ortodoxă.

Acesta fu rolul ce ovreii făcură să joace Protestan­tismului; şi într-adevăr, această erezie trebuia să servească de leagăn celei mai formidabile socie­tăţi oculte, - Francmasoneriei.

După cum zice Copin-Albancelii, „lumea protes­tantă trebuia să formeze cuibul în care să clocească oul societăţii secrete”[26].

Originea. - Francmasoneria, - care este minci­una întrupată, - pune în mâinile neofiţilor săi cărţi rituale, în care povesteşte că „originea ei se pierde în noaptea timpurilor”.

În realitate, primele loji francmasone luară naş­tere în Englitera, pe la începutul veacului al XVII-lea.

Deja, în 1621, când Bacon scrise la Nouvelle Atlantide, el cunoştea bine constituţia acestei socie­tăţi secrete, - iar Cromwell (1599-1658) fu susţinut de francmasoni, căci fusese protectorul jidanilor şi ridicase sentinţa de proscripţie ce apăsa asupra lor.

De altfel, la toţi şefii protestanţi ai Engliterei gă­sim că planul acestei socie­tăţi oculte este foarte propriu pentru a ataca cu vigoare principiile catolice şi pentru a zdruncina naţiile care, ca Franţa şi ca Spania, rămăseseră credin­cioase acestor principii.

În urmă, Francmasoneria fu importată, mai întâi în Franţa, apoi în Spa­nia, în Italia, în Suedia, în Ţările-de-jos etc, în cursul veacului al XVIII-lea.

Primele loji franceze fură fundate de la 1720 la 1730 şi, în mai puţin de 25 ani, după aceea, o mulţime de altele se constituiră, nu numai în Franţa, dar şi în toată Europa.

Organizaţia. - Pentru a întemeia Francmasone­ria, ovreii au luat, ca de­cor, o legendă din Talmud; dar au organizat această societate după modelul Cahalului.

Francmasonii simbolizează pe lucrătorii zidari care, în timpul lui Solomon, au clădit templul din Ierusalim.

Scopul actual al Francmasoneriei este să „rezi­dească templul lui Solomon”, - ceea ce înseamnă, vorbind fără metaforă, să restabilească domina­ţia lui Israel asupra tuturor naţiilor pământului.

„Originea jidoveasca a Francmasoneriei este mani­festă - zice Drumont - şi jidanii nu pot fi nici măcar acuzaţi de multa prefăcătorie, în această circumstanţă, într-adevăr, niciodată un scop mai desluşit n-a fost indicat sub o mai transparentă alegorie. A trebuit toată naivitatea Arienilor pentru ca să nu înţeleagă că, invitându-i să se unească ca să răstoarne vechea societate şi să reconstruiască Tem­plul lui Solomon, i-a poftit să asigure triumful lui Israel”[27].

Şi Drumont mai adaugă: „deschideţi orice ritual masonic şi totul vă vorbeşte de Iudeea. Kadoş, unul din gradele cele mai înalte, înseamnă sfânt pe ovre­ieşte. Candelabrul cu şapte ramuri, arca alianţei, masa de lemn de salcâm, - nimic nu lipseşte din această instituţie figurativă a Templului”[28].

Un alt martor, care trebuie să cunoască lucrurile á fond, - deoarece a fost secretarul Marelui Orient din Franţa, - se exprimă în mod şi mai explicit:

„Francmasoneria, care este incontestabil de ori­gine ovreiască, este pentru israeliţi un instrument de acţiune şi de luptă, de care se servesc în mod secret Jidovii, - atât de remarcabili prin instinctul lor de dominaţie şi prin ştiinţa lor de a guverna, - au creat Francmasoneria ca să înroleze într-însa oameni care, ne-aparţinând nea­mului lor, se angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu ei la stabili­rea domniei lui Israel printre oameni”[29].

Dar pentru a arăta analogia ce există între organi­zaţia Francmasoneriei şi cea a Cahalului, vom pune una lângă alta aceste două asociaţii secrete, - urmând pentru Francmasonerie descrierea ce o dă Copin-Albancelii, fost francmason, ajuns chiar, în această societate, la gradul superior de Rose-Croix.

Francmasoneria se compune din loji, formate de un număr limitat de aderenţi, - adică de vreo cincizeci la număr.

După cum Cahalurile au, ca şef, un haham care este asistat de mai mulţi funcţionari ai Sinagogii, - Lojile au în capul lor un Venerabil, care este ajutat de mai mulţi demnitari ai templului masonic.

Venerabilii dirig şi administrează Lojile, - după cum hahamii exercită dominaţia în Cahaluri şi le supraveghează finanţele.

Venerabilii prezidează dezbaterile în Loji şi au, ca mijloace de constrân­gere, pentru recalcitranţi, dife­rite pedepse care merg chiar până la procedee dras­tice, semănând cu excomunicarea sau cheremul Cahalelor. Aceste sen­tinţe judiciare sunt date de un tribunal - analog cu Bet-Dinul Cahalelor, - şi format de Venerabil şi de doi sau mai mulţi asesori.

Finanţele Lojilor, - ca acelea ale Cahalelor, - con­sistă în contribuţii fixe ale membrilor[30] şi în daruri voluntare. Ele sunt destinate întreţinerii Lojilor... şi formării de fonduri electorale.

Afară de asta, - ca şi pentru Cahale, - toate Lojile dintr-o localitate sunt intim legate unele de altele şi se ajută intre ele reciproc.

Venerabilul şi acoliţii săi sunt aleşi, de francma­soni, care se strâng îm­preună în, acest scop, o dată pe an.

În plus, fiecare Lojă numeşte un delegat, care se reuneşte cu semenii săi, o dată pe an, pentru ca să formeze un fel de adunare legislativă, numită Con­vent, - care reprezintă Sinodul Cahalelor. Aceşti delegaţi aleg un Consiliu de ordine, - un fel de comi­tet executiv, - în capul căruia se găseşte un pre­şedinte sau Mare-Maestru, analog cu Marele-Rabin.

Pentru fiecare naţie există o Mare Lojă sau Federa­ţie, - de exemplu, Fe­deraţia Marelui Orient din Franţa[31], - şi deasupra acestor diverse Loji naţio­nale se găsesc Loji internaţionale, - ceea ce aduce cu Asociaţiile naţionale şi internaţionale ale Statului jidănesc[32], cu care de altfel se şi contopesc.

În fine, Lojile internaţionale se reunesc şi ele în Congrese analoage cu Sinoadele internaţionale ale ovreilor.

Toată această organizaţie a Francmasoneriei este secretă pentru pro­fani, - după cum este şi aceea a Cahalelor, pentru ne-jidovi.

Dar Francmasoneria se diferenţiază de Cahalele talmudice şi îmbracă haina sa caracteristică de infamie hidoasă când, - ca o mamă denaturată, care îşi omoară copiii, - ea înşală fără milă pe propriii săi partizani, - nejidani bineînţeles, - pe care îi duce ori la eşafod, ca în timpul Revoluţiei franceze, ori la un adevărat suicid moral.

Într-adevăr, Francmasoneria posedă încă o altă organizaţie, oculta chiar pentru membrii săi.

Ea se compune dintr-o întreagă ierarhie de grade.

Cele dintâi trei grade sunt ucenicul, soţul şi maes­trul. Aceste grade se întâlnesc singure în Loji. Pentru a trece de la primul grad, la al doilea şi de la acesta, la al treilea, trebuie ca francmasonul să facă un anumit stagiu; la fiecare din ele corespunde o treaptă progre­sivă de iniţiere, - care, la drept vorbind, nici nu merită acest nume, atât este de anodină[33].

Dar îndată ce a intrat în Francmasoneria albastră, - care e formată din cele dintâi grade, - i se insinu­ează, neofitului, că membrii Lojilor (ucenici, soţi, maeştri) reprezintă partea esenţiala a societăţii secrete şi că numai pen­tru dânşii munceşte ea.

Este adevărat că aceşti membri lucrează ei înşişi; dar ei nu sunt decât instrumente fără iniţiativă, conduse de persoane misterioase, - adică de jidani.

De altminteri, cea mai mare parte dintre francma­soni au intrat în această societate, fiind momiţi cu făgăduieli de ajutoare mutuale, mai ales materi­ale, comerciale sau de alt fel, - şi sunt convinşi că fac parte dintr-o asociaţie filantropică.

Iată ce conţine prospectul pe care Francmasoneria îl înmână viitorilor săi slujitori:

Francmasoneria, instituţie esenţialmente filantro­pică, filosofică şi progresivă, are drept obiect căutarea adevărului, studiul moralei şi practica solidarităţii. Ea lu­crează la ameliorarea materială şi morală precum şi la perfecţionarea intelectuală şi socială a omenirii”[34]

Şi când te gândeşti că nimeni nu se întreabă de ce se ascunde această societate, când are un scop atât de sublim ca acela de a căuta adevărul?

Ei bine, îndărătul perdelei se petrec lucruri care nu se pot mărturisi şi această asociaţie ocultă nu este zidită decât pe minciună.

Deasupra acestor trei dintâi grade, - ucenic, soţ şi maestru, - grade zise inferioare, mai există altele care le sunt superioare, - care nu se dobândesc decât mai târziu, după un stagiu mai mult sau mai puţin lung, - ce cores­pund la trepte mai înaintate de iniţiere - şi dintre care vom cita numai pe al 18-lea grad: Ros-Croix, - pe al 30-lea grad: Kadoş - şi pe al 33-lea grad care se pare că este cel mai înalt din ierarhie[35].

În Loji circulă zvonul, - venit nu se ştie de unde, - că gradele superioare sunt rezervate celor vanitoşi, care nu se dau îndărăt în faţa nici unei stupidităţi, din cauza iubirii de galoane.[36]

Dar, după cum vom vedea mai departe, această explicaţie este un ma­rafet ca să înşele şi să liniştească pe masonii gogomani.

Fiecărui grad îi corespunde un atelier special[37]. Dar toate gradele lucrează în Loji şi este interzis ucenicilor şi soţilor să lucreze fără maeştri.

Când maeştrii voiesc să se reunească între dânşii, ucenicii şi soţii sunt rugaţi să „acopere templul”, adică să iasă.

Gradele superioare procedează asemenea cu gra­dele ce le sunt inferi­oare[38].

Francmasonii din gradele joase n-au dreptul să intre în atelierele gra­delor mai înalte. Dar, masonii cu grade superioare sunt ţinuţi să frecventeze, cu sârgu­inţă, atelierele inferioare, - iar această obligaţie este atât de rigu­roasă, că cel ce n-ar îndeplini-o ar fi dat afară din societate[39].

De altfel, prin intermediarul acestor grade su­perioare, ajung la Loji de­ciziile voinţei nevăzute care dirijează Francmasoneria[40].

Pentru fiecare grad există o iniţiere specială[41]: una pentru ucenici, alta pentru soţi, o a treia pentru maeştri, etc.

La intrarea fiecărui grad, înveţi un secret şi depui un jurământ, de a nu-l descoperi nimănui, nici profanilor, nici chiar francmasonilor de grad infe­rior[42].

Acest jurământ este însoţit de ameninţări şi de blesteme înfricoşătoare[43].

În plus, la fiecare iniţiere, adică la intrarea fiecă­rui grad, asişti la o cere­monie caraghioasă, diferită pentru fiecare dintre ele.

Astfel, de exemplu, la gradul de Maestru, se come­morează asasinatul, îngroparea şi dezgroparea lui Hiram, arhitectul Templului din Ierusalim şi părinte al tuturor francmasonilor din lumea trecută, prezentă şi viitoare.

Iată cum Copin-Albancelli[44] descrie ceremonia:

Scena se petrece în „Camera din mijloc” a Lojei, unde francmasonii se introduc, unul câte unul şi cu pălăria pe cap, - cum fac jidanii când intră în Sina­gogă... Când cineva pătrunde acolo pentru întâia oară, trebuie să intre de-a-ndăratele, adică cu posterio­rul înainte. Altă dată trebuia să-şi pună hainele pe dos. Maeştrii sunt lumi­naţi de lumânări, acoperite de imense conuri de hârtie, înalte de 30 cm., ce lasă să treacă lumina printr-o deschizătură situată la partea lor superioară şi printr-o alta făcută la bază.

Unul dintre maeştri ţine rolul lui Hiram; alţii, pe acel al asasinilor. Aceştia săvâr­şesc omorul. Pe urmă, Hiram este culcat într-un coşciug şi este acoperit cu un cear­şaf mortuar peste care se depune o ramură de salcâm artificial.

Venerabilul Lojei expune atunci fraţilor, cu cea mai mare seriozitate, că regele Solomon este neliniş­tit de dispariţia lui Hiram şi că a dat ordinul să se procedeze la cercetări. Imediat toată banda execută o primă „călătorie de cercetări”, - adică se pune să se învârtească şi să caute, peste tot, cadavrul, - fiecare făcându-se că nu vede coşciugul, care este pus în mijlocul odăii.

După constatarea că cercetările au fost zadarnice, un alt voiaj e ordonat. După al doilea, un al treilea.

Tocmai în cursul acestei din urmă călătorii, este permis să se descopere ramura de salcâm. Toată lumea se precipită şi înconjoară coşciugul. Se ridică cearşaful ce acoperă pe Hiram, - se apucă mâna acestuia şi se zgâlţâie un deget. Atunci se pre­fac că văd, cu mare spaimă, că degetul acesta se dezlipeşte de mână şi strigă toţi cu oroare: Mac benac!

Dar, sub acest caraghioslâc, se văd ieşind la iveală ideile talmudice de ură şi de răzbunare.

La gradul de Rose-Croix se reprezintă o parodie a ultimei cine a lui Iisus Hristos[45], - şi aşa mai departe.

Mulţi profani, intrând în Francmasonerie şi supunându-se stupidelor şi ridiculelor probe de iniţiere, se simt ruşinaţi şi nu mai pun picioarele în vreo Lojă[46].

Dar Francmasoneria n-are trebuinţă de asemenea indivizi, cu spirit in­dependent.

Caraghioslâcul, aruncat cu profuzie peste organiza­rea acestei societăţi secrete, are drept scop să ascundă mai bine Puterea ocultă a lui Iuda şi, în acelaşi timp, să arate gradul de răbdare şi de idioţie al masonului.

De altfel, cei mai buni francmasoni nu sunt decât nişte dobitoace foarte limitate în ceea ce priveşte intelectul şi au, mai ales, o cultură foarte măr­ginită.

Într-adevăr, masonii „se recrutează, în mare parte, printre arhiviştii şi printre ne­izbutiţii cariere­lor liberale (medici fără clientelă - avocaţi fără pro­cese - studenţi care nu-şi văd de treabă şi care preferă politica, şcoli - institutori şi profesori care caută, în afară de capacităţile lor profesionale, titluri la înain­tare, etc.), - printre funcţionari ambiţioşi, - printre industriaşii, negustorii... şi prăvăliaşii de tot felul cârciumari, birtaşi, băcani, cafegii, croitori, măcelari, etc. D. Copin-Albancelli, care i-a văzut de aproape, îi numeşte ignoranţi, - şi această ignoranţă fundamen­tală îi face, mai ales, în stare să se supună la cele mai detestabile influenţe”[47]

Pe când autoritatea administrativă a Francmasone­riei nu durează de­cât un an, gradele sunt pentru toată viaţa[48].

Dar ce e mai mult, ridicarea la grade provine, nu din alegerea de jos, ci din selecţia de sus, care e transmisă în Lojă, - ca şi voinţele Puterii oculte, - prin masonii de grade superioare[49].

Într-adevăr, francmasonii de grad inferior sunt observaţi fără să bănu­iască nimic, în timp de mai mulţi ani[50], de către masonii de grade superioare şi nu sunt ridicaţi în rang, decât atunci când sunt judecaţi că sunt capabili de a transmite altora inspira­ţiile directrice[51].

Dar cea mai mare parte dintre francmasoni, nu se suie dincolo de gra­dul de Maestru.

Francmasoneria minte deci când îşi zice ei însăşi egalitară şi democra­tică[52].

Deasupra Francmasoneriei albastre, - aceea a ce­lor dintâi trei grade, - şi deasupra Francmasoneriei gradelor superioare, există o serie de socie­tăţi interna­ţionale care constituie o a treia Francmasone­rie invizibilă, cu adevărat secretă chiar pentru cele precedente[53]. Totuşi membrii acestei Masonerii invizibile fac în acelaşi timp parte din atelierele Masoneriei albastre şi din cele ale Masoneriei grade­lor înalte[54]. Prin urmare, Francmasoneria, conside­rată în totalitate, este compusă din o suprapunere de societăţi şi fiecare din ele este secretă pentru cele ce se află sub dânsa. De sus până jos, ele lucrează unele asupra altora în ace­laşi mod cum societăţile infe­rioare lucrează asupra lumii profane[55].

În capul Francmasoneriei, în vârful gradelor şi al asociaţiilor, se găseşte un grup de oameni care dirig toată această colosală organizaţie. Acest consi­liu superior este compus din şefi necunoscuţi, chiar de masoni având cele mai înalte grade; şi aceşti şefi necunoscuţi sunt, toţi, fiii unui acelaşi neam şi adepţii unei aceleiaşi religii, - adică Jidovii[56].

Iată ce scria, în 1862, un francmason protestant, din Berlin:

„Mai sunt şi alte Loji compuse numai din jidovi şi în care ne-ovreii nu pot pă­trunde...

La Londra există două Loji ovreeşti, care n-au văzut niciodată vreun creştin trecându-le pra­gul...

La Roma se găseşte de asemenea o Lojă for­mată în totalitate de iudei.

Aici se află tribunalul suprem al Revolu­ţiei, unde se reunesc toate firele răscoa­lelor ur­zite în Lojile creştine. De aici sunt dirijate cele­lalte loji, prin şefi secreţi; - ast­fel că cea mai mare parte dintre revoluţionarii creştini nu sunt decât nişte păpuşi oarbe, puse în mişcare de că­tre jidani, prin mijlocul misterului”[57].

Aceasta este puterea ocultă supremă a Francma-so­neriei, - putere ce guvernează şi Statul jido­vesc.

Vom mai adăuga că una din principalele ţinte ale acestei răufăcătoare asociaţii este de a se întinde asupra întregului pământ şi de a stabili astfel Repu­blica universală ovreiască, - prescrisă de Talmud.

În ochii masoneriei, „marea misiune a Franţei este de a prezida la organizaţia Republicii univer­sale”[58], - al cărei preşedinte va fi un fiu al lui Iuda[59].

De altfel, „Francmasoneria se forţează să prepare Statele-Unite nu numai din Europa, ci din lumea întreagă”[60].

Dar Francmasoneria are o mulţime de apendice; ea a creat un număr considerabil de asociaţii pe care le vom numi sub-masonerii.

Asemenea codiţe sunt, de exemplu, Ligile liberei cugetări (Libre-Pensée), - acelea ale Drepturilor omului şi ale cetăţeanului, - acelea ale învăţământu­lui, - Casele şcoalelor, - Cercurile de studii, - Societă­ţile de biblioteci, de conferinţe, de Universităţi populare... până şi sindicatele de lucrători[61].

Astfel, în 1891, la Congresul Lojilor din Miazăzi, s-a aflat că „libera-cugetare fran­ceză numără 600 grupuri, a căror formaţie este datorată, în mare parte, Francma­soneriei”[62].

La Conventul din 1900, F. Lecoq făcu declaraţia următoare: „Nu trebuie să ui­tăm că, alături de Franc­masonerie, mai sunt şi fiicele Francmasoneriei: Liga învă­ţământului, societăţile... Universităţile popu­lare”[63].

În 1894, Congresul masonic recomandă crearea de societăţi care să lucreze sub inspiraţia masonică, mascând totuşi masoneria: Acest mijloc ne va procura ocazia de a face să predomine ideile noastre pretutin­deni, dacă avem talentul de a organiza aceste socie­tăţi, stând însă între culise”[64].

Şi în 1908, raportorul unei comisii masonice zise, la rândul său, în Convent: „nu trebuie lăsat să se vadă, în aceasta operă, mâna Francmasoneriei”[65].

Prin urmare, întotdeauna şi în tot locul, făţărni­cie, înşelăciune şi vicleşug[66].

Dar, ce se face în Lojile masonice?

Începi - zice Copin-Albancelli - prin a asculta pre­dici şi, mai târziu, pre­dici tu însuţi altora.

Aceste predici se desfăşoară, de obicei, pe două teme:

1. - Francmasoneria este o instituţie sublimă, sfântă şi sacră; ea este eterna începătoare a tot ce se face bine şi mare în omenire.

2. - Francmasoneria are un duşman, - creştinis­mul şi în particular cato­licismul, - pe care trebuie să-l urăşti şi să-l combaţi[67].

Într-adevăr, acesta este scopul esenţial al acestei opere satanice. Şi noi ştim că acelaşi scop îl urmăresc şi Talmudul şi Cahalul, cu care Francma­soneria formează o triadă infernală.

Trebuie de asemenea să se ştie că, în Francmaso­ne­rie, nu se dau şi nu se primesc, nicio­dată, ordine[68].

Se lucrează numai prin sugestie[69].

Ceea ce se transmite, este starea de spirit indispen­sabilă pentru reali­zarea planurilor Puterii oculte.

Astfel se poate citi în Revista masonică; „o soma­ţie oficială, venită din partea Francmasoneriei, este destinată să avorteze. Trebuie, din contră, să se întrebuin­ţeze influenţele individuale, ascunse însă cu îngrijire”[70].

Într-adevăr, într-o lojă te găseşti într-un mediu unde ţi se cântă mereu acelaşi cântec, care, mai curând sau mai târziu, sfârşeşte prin a te sugestiona.

Dacă, de exemplu, în timp de mai mulţi ani, la fie­care reunire, eşti obli­gat să asculţi mai mulţi oratori care nu vorbesc decât de pericolul clerical şi tună şi fulgeră asupra congregaţiilor, - dacă, în toate discuţi­ile şi conver­saţiile între francmasoni ţi se demon­strează cu probe, - bineînţeles mincinoase şi presă­rate cu anecdote pipărate, - imoralitatea popilor, - ajungi după câtva timp să devii anticlerical, chiar dacă la început erai binevoitor sau cel puţin indife­rent faţă de cler.

Legea iubirii - Acum, cunoscând organizaţia Francmasoneriei şi ştiind chiar care îi este scopul, - să vedem prin ce această societate, care îşi zice filantropică, va înlocui caritatea creştină, pe care vrea să o nimicească, - şi cum va răspunde la divinele cuvinte ale lui Hristos:

„Am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat;

Am în­setat şi mi-aţi dat de am băut;

Străin am fost şi m-aţi primit;

Gol am fost şi m-aţi îmbrăcat;

Bolnav am fost şi m-aţi îngrijit;

În temniţă am fost şi aţi venit la mine... Amin zic vouă, de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”?[71]

Dar să ascultăm pe Drumont care o să ne-o spună:

„Sărăcia, - după F. Ragon, - este lepra hidoasă a masoneriei”.

„Nu introduceţi niciodată în Ordin decât oameni care pot să vă prezinte mâna, iar nu să v-o întindă” - adaugă F. Bemouville.

Pentru F. Bazot, - „săracul, masonul care întinde mâna, este un geniu răufăcă­tor care te chinuieşte pretutindeni şi în tot minutul. Nimic nu te poate sustrage să nu te plictisească şi obrăznicia lui nu cunoaşte nici margini nici obstacole. Îl găseşti când te scoli, în momentul afacerilor tale, la masă, când ieşi... Mai bine ar fi să întâl­neşti o mână armată cu un pumnal; ai putea cel puţin să opui curajul, cuţitului asa­sin”[72].

Prin urmare, „ceea ce caracterizează masoneria, este un sentiment, - necunoscut până la dânsa, - un sentiment cu adevărat diabolic: ura săracului”[73]. Şi când te gândeşti că săracul este marele prieten al lui Dumnezeul.

Francmasonul are, ca ovreiul, cultul bogăţiei, - adunată nu importă cum. Intraţi în orice Lojă şi „niciodată nu veţi auzi pe nimeni să ceară să se atingă de miliardele jidanilor”[74].

                                                 EFECTELE FRANCMASONERIEI

Acum să examinăm efectele Francmasoneriei, căci „la lucru vezi ce poate lucrătorul”.

Cel dintâi şi cel mai important dintre aceste efecte a fost Revoluţia fran­ceză, - ale cărei dramatice evenimente sunt enigmatice pentru cine nu cu­noaşte misterioasa origine.

Am spus, în alt loc[75], în ce a constat această Re­voluţie, care poate fi con­siderată ca o dezlănţuire înspăimântătoare şi ca o ciocnire şi mai amară a patimilor de proprietate şi de dominaţie.

Aici ne vom mulţumi să punem mai întâi în evi­denţă rolul ce l-a avut Francmasoneria ca iniţiatoa­rea şi conducătoarea acestui dezastru colosal, - şi să arătăm, în urmă, scopul de căpetenie al acestui cataclism social, care a fost dublu, adică:

1°. naturalizarea jidovilor;

2°. persecuţia creştinismului.

                 ROLUL FRANCMASONERIEI CA INIŢIATOARE

ŞI CA DIRECTOARE A REVOLUŢIEI FRANCEZE

În 1776, ovreiul Adam Weishaupt a creat în Bavaria, - adică afară din Franţa, - o sectă de francma­soni, numiţi Iluminaţi, care-şi propuneau, între alte scopuri, să distrugă Catolicismul[76] adică Creştinismul.

În 1782, el convocă, la Wilhelmsbad, un mare Con­gres al Francmaso­neriei universale şi acolo, Lojile franceze, germane, engleze, italiene etc., se contopiră împreună.

În sfârşit, în 1785, acest jidov adună pe toţi franc­masonii într-un Convent, ţinut la Frankfurt, şi aici se hotărâră planurile Revoluţiei franceze, care trebuia să izbucnească patru ani mai târziu[77].

„Tot în această reunire fură decise omorul regelui Ludovic al XVI-lea”[78]... şi al reginei Maria-Antoaneta.

„În Franţa, după propriile sale anuare[79], Francma­soneria ar data din 1725, - adică ar fi prece­dat cu 64 de ani Revoluţia, - şi cei dintâi mari-maeştri ar fi fost doi englezi: lordul Derwentwater şi lordul Harnouester.

Apoi, ea fu prezidată de un mare senior francez, ducele d'Antin, - pe urmă de un prinţ de sânge, Ludovic de Bourbon, comte de Clermont, - în sfârşit, de la 1771 la 1793, de ducele de Chartres, care deveni mai târziu ducele d'Orleans”[80].

Ducele Philippe d'Orleans a fost deci Serenisimul Mare-Maestru al Ma­soneriei franceze, înainte şi în timpul Revoluţiei.

El avea legături intime cu ovreii şi ştia că ei diri­jează Francmasoneria[81].

El plăti primele cheltuieli ale revoltei; - şi tot el, sub numele de Philippe-Egalité, sperând să poată escalada tronul, vota moartea vărului său Louis XVI; - în sfârşit, devenit inutil sectei, se urcă, la rândul său, pe eşafod.

Alături de acest mizerabil ambiţios, cei mai mari seniori din Franţa[82], - ducele de la Rochefoucauld, prinţul de Broglie, ducele de Biron, contele d'Aumont,... de Choiseul, de Noailles, de Praslin, de Castellane etc., ca şi o bună parte din înaltul cler, se înregimentară în Loji şi împinseră din toate pute­rile la roţile Revoluţiei, - sărmani naivi care, mai toţi, au plătit cu capul, neghiobia lor.

Inspiratorii oculţi ai Masoneriei, printr-o spiritu­ală ironie, botezaseră o Lojă din Versailles, exclusiv recrutată din aristocraţie, cu numele Saint-Jean de la Candeur. Trebuia, - zice Drumont, - o doză enormă de candoare, acestor mari seniori, pentru ca să conspire contra lor înşişi[83].

Dar, în aceleaşi Loji se întâlnesc, de asemenea, toţi oamenii care au luat o parte activa la Revo­luţie.

„Astfel, în „Loja Nouă surori” frecventează Condo-rcet, Mirabeau, Brissot, Bailly, Camille Desmoulins, Fourcroy, Danton,... în alte Loji găsim pe Lafayette, pe Fauchet, Sieyes... Chabot, Peuon, Barnave,... pe Marat[84], pe Saint-Just, pe Robespieire...”[85].

De altfel, mai mulţi istorici, ca „Barruel, Eckert, Deschamps, Claudio Janet... au probat că francmaso­nii populau adunările de la 1789 la 1799”[86].

Ceva mai mult

„La început, Lojile nu-şi asociau decât numai oa­meni de un oarecare rang, adică nobili, ecleziastici, scriitori, negustori,... uneori ajungeau chiar până la mici bur­ghezi, - dar nu descindeau mai jos.

Deodată, în 1787, îşi afiliară hamali, plutaşi, hai­manale de tot soiul hoţi de stradă sau briganzi de drumul mare, asasini şi răufăcători de meserie. De asemenea pri­miră, în masă, o mulţime de soldaţi[87].

Sar putea obiecta că Lojile francmasone au fost închise încă de la înce­putul Revoluţiei[88].

Lucrul acesta e adevărat.

Dar, ele au fost înlocuite prin Cluburi[89], pe care Jacobinii, - adică franc­masonii, le-au deschis atunci în toată Franţa.

Înainte de Revoluţie, „în Franţa numai, tabloul corespondenţei Marelui-Maestru al masoneriei, ducele Philippe d'Orleans, nu ne arată mai puţin de 282 oraşe, având fiecare Loji regulate.

În Paris, se numărau 81,... 16 în Lyon,... 7 în Bor­deaux,... 5 în Nantes,... 6 în Marseille... 10 în Montpellier,... 10 în Toulouse...”[90].

Or, - zice Talmeyr, - Clubul Jacobinilor, cu clubul sau central din Paris şi cu cluburile corespunzătoare din provincie, constituie Francmasoneria ea însăşi cu cele 282 oraşe ale sale, federate în loji”[91].

De altfel, „clubul Jacobinilor reproduce în mod riguros Francmasoneria, în ceea ce priveşte statutele, regulamentele, obiceiurile, precum şi anumite particula­rităţi de vocabular. Acelaşi mod de admisie, aceeaşi organizare interioară, aceleaşi ramificaţii exterioare, aceleaşi angajamente impuse şi luate, acelaşi sistem mecanic de transmisie de ordine şi de lozinci”[92].

Iată ce zice despre aceste cluburi, Taine, istoricul Revoluţiei, - care to­tuşi vorbeşte relativ puţin de ele, impunându-şi să nu numească Francma­soneria.

„În primele şase luni din 1790, orice oraş mare îşi are clubul său... Dar, mai ales, după sărbătoarea Federaţiei, aceste societăţi se înmulţesc”. În timpul acestei sărbători, sectarii capitalei sau ai marilor cetăţi „au primit şi îndoctrinat pe semenii lor”, sosiţi din oraşele mici şi din târguri. Aceştia au luat cu ei „instrucţii şi direcţii; li s-a spus la ce serveşte un club, cum îl formezi şi, din toate părţile, societăţi asemenea se stabilesc pe acelaşi plan, cu acelaşi scop, sub acelaşi nume”[93].

„După căderea tronului... sunt aproape atâtea clu­buri, câte comune, - adică 26.000[94]

Aceste cluburi au o organizare puternică. Ele au la Paris un centru de reunire şi un stat major „în clubul Amis de la Constitution”[95], căruia provincia îi împru­mută statutele, regulamentul, spiritul şi care devine societatea mamă, toate celelalte fiind fiicele ei adop­tive”[96].

Cu modul acesta, s-a format „o vastă asociaţie, ale cărei lăstare multiplicate au invadat tot teritoriul şi care acoperă, pe cel mai puţin însemnat dintre aderenţii ei, cu atotputernica sa protecţie. În schimb, fiecare club afiliat se supune lozincii ce-i este expedi­ată din Paris”[97].

Şi asociaţia „îşi întinde ramurile în tot regatul şi chiar în străinătate”[98].

Dar „totul se petrece sub secretul cel mai inviola­bil”[99].

Este „o operă de tenebre. Şefii ei înşişi o numesc Sabat”[100].

Aceste cluburi „înrolează bandiţi în serviciul lor. Se răspândeşte zvonul că în cutare zi va fi o mare răscoală, cu asasinate şi jaf important, - precedată de o dis­tribuţie de bani, de către şefi subalterni, pentru oameni-siguri[101], - şi, după aceste anunţuri, briganzii se adună din treizeci sau patruzeci leghe împrejur”[102].

Sunt plătiţi „12 franci pe zi... Cât pentru bani, îi iau de la ducele d'Orieans - şi-i iau din belşug, căci la moartea acestuia, din 114 milioane avere, s-au găsit 74 mili­oane datorii”[103].

Dacă Taine evită chiar să pronunţe numele de Francmasonerie, - doi scriitori, Cochin şi Charpentier, studiind de curând campania electorală din 1789, în provincia Bourgogne (după actele arhive­lor municipale şi naţionale), - au găsit urme neîndo­ioase ale acţiunii Francmasoneriei şi au descoperit chiar, în documentele ce au avut în mâini, întrebuinţa­rea jargonului maso­nic, astăzi bine cunos­cut[104]. Şi dânşii conchid:

„Nu există nici o singură mişcare, zisă populară, de la 1787, la 1795, care să fi fost în realitate popu­lară. Toate au fost hotărâte, organizate, determinate în amă­nunte de către şefii unei societăţi secrete, Francmasoneria, - care au lucrat în ace­laşi timp şi în acelaşi mod, făcând să se execute peste tot aceeaşi lozincă”[105].

Louis Blanc, - francmason şi chiar revoluţionar - semnalează şi dân­sul partea luată de masonerie, la Revoluţie.

„În ajunul Revoluţiei, Francmasoneria luase o dez­voltare imensă. Răspândită în toată Europa... ea agita pe ascuns Franţa şi prezenta imaginea unei asociaţii fun­dată pe principii contrarii celor societăţii civile...

Cum cele trei grade (ucenic, soţ, maestru) ale ma­soneriei ordinare cuprindeau un mare număr de oameni, opuşi, prin stare şi prin opinii, la orice proiect de sub-versie socială, novatorii multiplicară gradele scării mistice ce trebuia suită; ei creară sub-loji, rezervate sufletelor ardente... sanctuare tene­broase ale căror porţi nu se deschideau adeptului, decât după o serie de încercări, calculate astfel ca să se poată constata progresul educaţiei sale revoluţio­nare.

Francmasoneria atrase... pe ducele d'Orieans, viito­rul amic al lui Danton, - pe acest Philippe-Egalité, atât de celebru în fastele Revoluţiei, - căreia îi deveni mai târziu suspect şi care-l ucise...

Acesta primi Marea-măestrie, îndată ce-i fu ofe­rită şi, în anul următor (1772), Masoneria din Franţa,... se strânse sub o direcţie centrală şi regu­lată, constitui Ordinul pe baze cu totul democratice şi luă numele de Mare-Orient. Aici fu punc­tul central al corespondenţei generale a Lojilor; aici se reuniră deputaţii oraşelor îmbrăţişate de mişcarea ocultă; de aici porniră instrucţii, pe care un cifraj special sau un limbaj enigmatic le ascundeau privirilor duşmane, astfel ca nimeni să nu le pă­trundă sensul.

Din acel moment, Masoneria îşi deschise porţile înaintea oamenilor pe care îi vom regăsi în mijlocul învălmăşelii revoluţionare”[106].

Dar nu este încă totul.

„În tot timpul răscoalei, - zice Barruel, - fie la Ho­tel-de-Ville, fie la Carmes (unde a avut loc un masacru de preoţi creştini), adevăratul mijloc de a fraterniza cu briganzii, erau semnele masonice. În chiar momentul măcelului, gâzii dădeau mâna, ca francmasonii, acelora dintre simplii spectatori care îi apropiau[107].

În plus, - mai toţi termenii întrebuinţaţi în timpul Revoluţiei ca: „Aduna­rea naţională”, „Convenţie” (de la Convent), „a declara pe cineva suspect”, „a declara patria în pericol”[108], etc, până şi faimoasa deviză republicană „Li­bertate, Egalitate, Fraternitate”[109], sunt nişte expresii pur masonice.

SCOPURILE

REVOLUŢIEI FRANCEZE

1. Introducerea jidanilor în Franţa şi natu­ralizarea lor.

Acum, cunoscând rolul pe care Francmasoneria l-a jucat în producerea şi conducerea Marii Revoluţii, să amintim cititorului că ovreii, - goniţi din Franţa în 1394, - nu s-au întors îndărăt decât în 1791, când Constituanta le-a deschis larg fruntariile.

Dar, aceasta n-a fost îndeajuns fiilor lui Iuda. Ei au voit să pună mâna şi pe drepturile de cetăţenie, jinduite cu mare dor.

Cum însă jidovii, prin ei înşişi, ar fi fost neputinci­oşi să ajungă la reali­zarea unui asemenea scop, au recurs la Francmasonerie, - creată de ei toc­mai pentru acest scop, - şi această formidabilă socie­tate ocultă le-a permis să facă să lucreze francezii „la reconstruirea Templului lui Solomon”.

Şi într-adevăr, francmasonii din Constituantă lup­tară, timp de patru ani, pentru ca jidanii, sosiţi de ieri, să capete aceleaşi drepturi civile şi politice ca şi francezii.

Ei reîncepură de paisprezece ori atacul şi sfâr­şiră, a cincisprezecea oară, prin a-şi ajunge sco­pul, - la 29 septembrie 1791, chiar în ajunul dizolvă­rii Constituantei[110].

Faimoasa Carte a Drepturilor omului apare, celor ce o privesc mai de aproape, ca fiind inventată ca să disimuleze o alta, pe care voiau să o impună lumii, fără să o formuleze, - Cartea Drepturilor Jidovu­lui[111].

2. Suprimarea creştinismului

Vom insista acum asupra unui al doilea scop, pe care l-a avut Francma­soneria în timpul Marii Revolu­ţii - scop capital pentru neamul talmudic, adică; nimicirea creştinismului, - scop pe care a început să-l pună în prac­tică, chiar înaintea izbucnirii acestei teribile furtuni.

Într-adevăr, francmasonii avură dibăcia diavo­lească să se scape mai în­tâi de singurul duşman de care aveau serios teamă, - adică de iezuiţi!

„Fără” desfiinţarea prealabilă a iezuiţilor, Revolu­ţia franceză ar fi fort imposibilă”, - zice Rabaud Saint-Etienne, protestant şi revoluţionar[112].

Suprimarea iezuiţilor a fost, într-adevăr, un capo d'opera de perfidie din partea Francmasoneriei.

Aceşti călugări se găseau în drumul său şi o împie­dicau să înainteze. Ei erau nişte creştini, - nu numai buni şi caritabili, - dar inteligenţi, instruiţi, crescuţi într-o disciplină rigidă, capabili să opună o rezistenţă invincibilă francmasonilor şi chiar să demaşte manoperele oculte ale acestora, ceea ce, în momentul acela, ar fi avut ca rezultat înlăturarea definitiv a scopului, la care jidanii ţineau atât de mult să ajungă.

Masonii începură deci să răspândească, cu profun­zime, minciuni şi calomnii atât de in­fame, asupra acestor bravi soldaţi ai lui Hristos, că şi astăzi, - în toată Europa şi chiar la noi, în România, - numele de iezuit este odios şi echivalează cu acela de viclean mârşav.

„Concertul de acuzări şi de calomnii azvârlite în contra iezuiţilor, în această epocă, are ceva înspăi­mântător”, - scrie chiar un istoric protestant[113].

Apoi, când ceasul păru sosit pentru a-şi executa planul conceput în în­tuneric, francmasonii recurseră la violenţă, unită cu ipocrizia.

Prima lovitură fu dată în Portugalia. În aceeaşi zi, mănăstirile iezuiţilor fură înconjurate de trupe şi aceşti părinţi fură aruncaţi în închisoare, sub inculpaţia de conspiraţie.

Puţin timp după aceea, veni şi rândul Franţei, - care fu succesiv urmată de Spania şi de Austria.

În Spania şi în imensele colonii ce ea poseda pe atunci, Compania lui Iisus fu nimicită printr-un mijloc şi mai infam. Francmasoneria fabrică o scri­soare falsă, - pe care o prezentă ca venită din partea iezuiţilor, în această scrisoare se vorbeşte de nişte documente, din care ar rezulta că naşterea regelui nu fusese legitimă şi că, prin urmare, acesta n-avusese nici un drept asupra tronului, pe care-l uzurpase. O asemenea invenţie absurdă, făcu o aşa de mare impresie asupra prea credulului monarh, că imediat el ordonă expulzarea a 6.000 de iezuiţi.

În urmă, francmasonii atacară direct catolicismul, cu toată ardoarea ce poate da un monstruos fanatism.

Vom urma, şi aici, pe marele istoric Taine, care descrie persecuţia reli­gioasă a Revoluţiei, vorbind de Constituţia civilă a clerului.

Una din trăsăturile caracteristice, cele mai mar­cante, ale Revoluţiei, a fost o groaznică persecuţie religioasă.

Această persecuţie, - expresia unei uri implaca­bile în contra creştinismului, - a lovit nu numai în clerul înalt, care altădată se bucura de privilegii, dar a izbit şi în toţi preoţii şi în toţi credincioşii, adică în imensa majoritate a poporului francez.

Jacobinii începură prin a închide, a dărâma, a in­cendia bisericile, - a le jefui tezaurele, - a profana vasele şi alte obiecte sacre[114].

Dar, toate astea nu le-au fost de-ajuns.

După ce au confiscat bunurile ecleziastice şi, prin aceasta, au suprimat „cultul, - cercetările ştiinţifice, - învăţământul superior şi primar, - asistenţa săraci­lor, - în­grijirea bolnavilor[115],... a infirmilor, a femeilor lăuze, - educaţia orfanilor şi a copiilor găsiţi,... Aduna­rea stabili Constituţia civilă a Clerului[116].

Or, această Constituţie tinde, nici mai mult nici mai puţin, să facă „Biserica Fran­ţei schismatică”[117].

Papa nu va mai avea, de acum înainte, să con­firme episcopii sau preoţii.

„Poporul alege miniştrii Bisericii. Episcopul e nu­mit de către alegătorii depar­tamentului, - preotul, de către alegătorii districtului, - şi, prin o agravare extraor­dinară, aceşti alegători nu sunt nici măcar ţinuţi să aparţină comuniunii sale.

Puţin importă ca adunarea electorală să conţină o proporţie notabilă de calvinişti, de luterani şi de ovrei, sau că majoritatea sa, furnizată de club, sa fie pe faţă ostil catolicismului şi chiar creştinismului. Ea va alege pe episcop sau pe preot”[118].

„La toate aste noutăţi, clerul trebuie să subscrie, nu numai prin o supunere pasivă, dar chiar printr-un jurământ solemn”[119]

Ca sancţiune, „toţi ecleziasticii care refuză jură­mântul cerut, sunt destituiţi şi declaraţi «refrac­tari»... suspecţi de revoltă în contra legii şi de rele intenţii în contra patriei”[120].

Dar, „împreună cu clerul, legea atinge şi pe laici toţi cetăţenii care refuză jură­mântul impus pierd dreptul de vot, sunt revocaţi din funcţii şi sunt decla­raţi inca­pabili de orice oficiu public. Prin urmare, prin această drăcească dispoziţie, catolicii sunt excluşi de la alegeri şi mai ales de la alegerile eclezias­tice; de unde rezultă că, cu cât eşti mai credincios, cu atât mai puţin iei parte la alegerea preotului”[121].

„O sută treizeci şi patru de arhiepiscopi şi de episcopi refuză jurământul în jurul acestui stat-major, se adună marea majoritate a preoţilor”[122].

În consecinţă, „din 70.000 de preoţi, 46.000 sunt destituiţi”[123], apoi goniţi, închişi, exilaţi, împuşcaţi, înecaţi, ghilotinaţi, masacraţi.

„Continuarea slujbei de preoţie a devenit o ruşine şi chiar o crimă”[124] , - zic jacobinii la tribuna Conven­ţiei.

Dar, furia acestor revoluţionari blestemaţi se răs­frânge şi asupra tuturor orto­docşilor zeloşi şi mai ales a tuturor femeilor din clasa de mijloc şi din cea de jos”. „Li se dă o poreclă, ca şi nobililor, - adică li se zice fanatici, - ceea ce echivalează cu aristocraţi, - căci aceste două nume indică duşmani publici ce sunt puşi în afară de lege”[125].

 „Porunca este de a împiedica cultul, public sau privat”[126], cu orice preţ.

„Se omoară femei pentru că au asistat la litur­ghie”.

Pedeapsă cu moartea contra celui ce primeşte un preot”[127].

„Război Duminicii şi vechiului calendar..., prăznui­rea obligatorie a celei de a zecea zi, sub pedeapsă de amendă şi de închisoare”[128].

Persecuţia meschină şi ridiculă, - dacă n-ar fi fost odioasă, - „se continuă chiar până la masă”. Un decret al Directoriului „schimbă zilele de târg pentru ca credincioşii să nu mai poată cumpăra peşte în zilele de post[129].

„Nimic nu ţine jacobinilor pe suflet ca acest răz­boi în contra catolicismului; nici un articol din programul lor nu va fi executat cu atâta insistenţă şi încăpăţânare”[130].

Într-adevăr, ei urmăresc până la capăt planul tal­mudic de „a extirpa creştinis­mul”[131].

PERIPEŢIILE

PRIN CARE A TRECUT FRANCMASONERIA,

DE LA REVOLUŢIA FRANCEZĂ

PÂNĂ ASTĂZI

După 1793, Francmasoneria fu oprită de propriile-i excese, adepţii ei în­torcând turbarea sângeroasă, contra lor înşişi - şi puţin după aceea, un ge­neral victorios, Bonaparte, putu să-i smulgă din gheare Franţa, care era aproape sugrumată.

Francmasoneria, - adică jidănimea, - mai întâi sus­ţinu pe acest gene­ral. Dar îl răsturnă îndată ce, fiind împărat, el deveni jenant pentru Israel.

Iată de altfel, ce zice în această privinţă, ovreiul Bernard Lazare:

Încă din timpul Revoluţiei, Jidovul şi burghezul merseră împreună; împreună ei susţinură pe Napo­leon, în momentul când dictatura deveni necesară pentru a apăra privilegiile (adică hoţiile) cucerite de către Al-treilea-Stat.

Când tirania imperială deveni prea grea şi prea opresivă pentru capitalism, bur­ghezul şi jidanul, uniţi împreună, pregătiră căderea Imperiului, prin acapararea mij­loacelor de viaţă, în momentul campaniei din Rusia şi contribuiră la dezastrul final, provocând scăderea rentei şi cumpărând trădarea mareşalilor”[132].

Apoi, Francmasoneria trebui să se prosterne din nou, prin îngenuncheri ipocrite, în faţa monarhiei regale înviate şi să afirme, cu jurământ, „respec­tul său pentru orice credinţă religioasă”[133].

În acelaşi timp, - adaugă Bernard Lazare, - „ovreii se arătară cei mai siguri ali­aţi ai burgheziei, - cu atât mai mult că, lucrând pentru ea, lucrau pentru ei înşişi, - şi în toată Europa, ei fură în primul rând în mişcarea liberală, care, de la 1815 la 1848, se forţă să stabilească dominaţia capitalismu­lui burghez”[134], adică jidovesc.

Revoluţia din 1848. - După o preparare ascunsă de o jumătate de veac, în 1848, masoneria recuceri din nou puterea în Franţa. Guvernul provizo­riu revoluţionar fu masonic. Din unsprezece membri, noua erau francma­soni[135].

Această revoluţie din 1848 fu, de altfel, peste tot, opera Francmasone­riei jidoveşti.

Iată ce scrie, un om de stat german, în decembrie 1865, lui G. Des Mousseaux:

„Ovreii sunt foarte activi ca să ruineze fundamen­tele societăţii noastre şi să pre­pare răscoale...

De la recrudescenţa revoluţionară din 1848, m-am găsit în relaţie cu un jidan care, din vanitate, trăda secretul societăţilor oculte cărora era asociat şi mă avertiza, opt sau zece zile înainte, de toate revoluţi­ile care trebuiau să izbucnească într-un punct oarecare al Europei...

Lui îi datorez convingerea neclintită că toate aceste mari mişcări ale popoare­lor oprimate (?) sunt combinate de o jumătate de duzină de indivizi, care dau ordine societăţilor secrete din Europa întreagă.

Pământul este burduşit sub picioarele noastre şi jidovii dau un larg contingent acestor săpători de mine”[136].

Iată, de altfel, ce spune un ovrei, care nu e mai pu­ţin vanitos decât acela despre care fu acum vorba:

Jidovii nu fură străini marii mişcări ce zgudui toată Europa, în 1848; în unele ţări, mai ales în Germania, ei ajutară să o prepare... Ei fură de aseme­nea printre cei dintâi care au beneficiat de dânsa”[137].

Acelaşi scriitor adaugă: „Ovreii fură, la această epocă, printre cei mai activi pro­pagandişti. Îi găsim amestecaţi în mişcarea Tinerei Germanii; ei fură în mare număr în societăţile secrete care formară armata luptătoare revoluţionară, - în lojile maso­nice, - adică în grupurile Carbonariei, - în Înalta-vânzare romană, - peste tot, în Franţa, în Germania, în Elveţia, în Austria, în Italia”[138].

Şi într-adevăr, - după cum am arătat mai sus, - Francmasoneria tulbură din nou Europa, pentru ca jidanii să poată dobândi, peste tot, drepturi de cetate.

Astfel „în Austria,... israeliţii deveniră cetăţeni în 1848”[139].

„La aceeaşi epocă, emanciparea lor fu efectuată în Germania, în Grecia, în Sue­dia, în Danemarca”[140].

În Englitera... tocmai în 1860, ei fură complet asi­milaţi[141] cu ceilalţi cetăţeni en­glezi”[142].

Ungaria, legea ce naturaliza pe ovrei fu votată în 1867”[143].

În 1870, căderea puterii temporare a Papilor făcu să dispară ultimul ghetto occidental”[144].

Singure Rusia şi România rezistară, până astăzi, mişcărilor liberaliste şi revoluţionare, - adică francma­sonice sau, mai bine zis, jidoveşti.

Dar în Franţa, în 1848, Adunarea naţională refuză să semneze ideile Gu­vernului masonic.

Atunci Francmasoneria legă, cu Louis Napoleon, intrigi care duseră la al doilea imperiu[145].

Noul împărat, - refuzând după câtva timp să exe­cute planul masonic în ceea ce priveşte religia[146], - văzu ridicându-se contra lui, toate forţele Puterii oculte. Astfel, Francmasoneria se opuse la reorganiza­rea armatei[147], şi, puţin după aceea, impe­riul se dărâmă, strivit de Germania, - unde această socie­tate secretă predicase patriotismul, pe când în Franţa ea înălţase pacifismul până în slava cerului[148].

Francmasoneria franceză ajunse, astfel, să pună mâna din nou pe pu­tere, în 1870. Dar, se înnămoli în aventura Comunei din Paris[149], - după cum se afundase, un secol mai înainte, în jafurile şi masa­crele Teroarei.

Revoluţia începândă, avorta şi fu respinsă.

Curând însă după aceea, în 1871, ea ştiu să profite de divizarea france­zilor în partide regaliste, bonapar­tiste etc. şi reuşi să instaleze Republica, sub care Franţa fu complet şi definitiv robită Puterii oculte a jidanilor[150].

TREI SISTEME SOCIALE DERIVATE DIN

FRANCMASONERIA JIDOVEASCĂ

Ovreii au creat Francmasoneria, cu ajutorul căreia au zămislit Revolu­ţia franceză.

Profitând de dezlănţuirea acestei teribile furtuni, ei au ajuns, pentru un moment, să distrugă autorita­tea monarhică, - să pună mâna pe toate bogă­ţiile ţării, - şi să vatăme serios grandiosul edificiu al Bisericii catolice.

În acelaşi timp, ei reuşiră, - nu numai să pă­trundă, în masă, în Franţa, - dar chiar să dobân­dească acolo drepturi de cetăţenie.

Totuşi, evenimentele se întoarseră, fără voia lor, astfel că dominaţia le scăpă din gheare, - că proprieta­tea nu intră toată în buzunarele lor, - şi că Biserica creştină se ridică din nou în picioare.

Visul talmudic era deci compromis.

Israel nu ajunsese, - cum sperase el, - nici stăpâ­nul omenirii, nici pro­prietarul pământului şi nici nu izbutise să sugrume pe duşmanul său de moarte, creştinismul.

Îi veni atunci în minte, lui Iuda, o idee, - mai mult decât infernală, - adică, să facă să lucreze toate naţiile la propria lor ruină şi la propria lor nimi­cire.

Ş iată cum:

Omenirea, care de douăzeci de veacuri, a primit o educaţie creştină şi care a ajuns la o dezvoltare intelectuală şi materială nemaipomenită până acum, - simte trebuinţa să posede o formulă politico-econo­mică, potrivită moralei eterne a lui Hristos şi, în acelaşi timp, care să se adapteze la nevoile actuale, adică la realizarea necesitaţilor ei instinctive, de dominaţie şi de proprietate. De aceea, mulţi oameni de valoare au căutat şi caută încă, cu sârguinţă, un asemenea model.

Dar jidovii s-au grăbit să le-o ia înainte şi au reu­şit astfel să devieze mersul progresiv al lumii, în profi­tul Cahalului lor.

Ei inventară deci, unul după altul, două sisteme sociale, politico-economice (dominaţi & proprietate) şi anume: un Fals-liberalism şi un Pseudo-Socia­lism, zis Marxism după numele autorului, ovreiul K. Makx. Acestor două sisteme, se alipi un al treilea, Anarhismul, care le constituie un fel de coadă veninoasă.

Într-o altă publicaţie[151], am arătat în ce consistă aceste sisteme jidoveşti. Nu vom mai reveni deci asupra întocmirii lor, - şi ne vom mulţumi să adu­cem aici mărturisirile câtorva ovrei, ce vin să sprijine spusele noastre.

I - Liberalismul jidovesc

Acest fals liberalism derivă din Francma­sonerie şi se adresează burgheziei. El a fost adoptat de toate guvernele care sunt, mai mult sau mai puţin, maso­nice.

Adepţii acestui sistem, - pe care îi vom numi libe­ralişti pentru ca să-i distingem de adevăraţii liberali creştini, - voiesc:

1. Să distrugă monarhiile, căci monarhii sunt apărătorii naturali ai po­poarelor în contra întreprinde­rilor jidanilor, - şi să le înlocuiască, cel puţin pentru moment, prin Republici, în care cei ce guvernează să fie uşor de cumpărat[152].

De altfel, scopul de căpetenie, către care tinde ovreimea, este să reali­zeze o Republică universală sub dominaţia lui Israel (vezi anterior), care va ajunge astfel stăpânul lumii întregi. Sub masca pseudo-liberalismului, ome­nirea va îndura o împărăţie cu mult mai despotică decât cele ce s-au văzut până acum, - o adevărată tiranie, analoagă cu aceea ce omul impune dobi­toacelor[153], şi conformă cu prescrip­ţiile Talmudului.

2. Liberaliştii voiesc să dea jidovilor toate bogăţi­ile ţărilor creştine, adu­când popoarele în stare de proletariat, - adică într-un fel de robie, în care omul nu mai munceşte decât pentru folosul lui Israel.

3. Liberaliştii francmasoni mai voiesc, - şi chiar înainte de toate, - să alunge creştinismul din educaţia naţiilor.[154]

De altfel, această turbare furioasă a liberaliştilor, de a persecuta Bise­rica, se explică foarte bine prin originea judaică a sistemului lor.

Iată ce zice, în această privinţă, jidanul Bernard Lazare:

În istoria liberalismului modern, - în Germania, în Austria, în Franţa, în Italia, - ovreiul a jucat un mare rol. Liberalismul a mers mână-n mână cu anti-clericalismul, şi ovreiul a fost desigur anticleri­cal. El a împins Kultur Kampf-ul în Germania, - el a aprobat legile (de persecuţie religioasă) ale lui Ferry în Franţa...

Din acest punct de vedere, este exact a zice că ovreii liberali au decreştinat, - sau cel puţin au fost aliaţii celor ce au condus decreştinarea...

Liberalismul anticlerical răpune vechiul Stat creştin”[155].

           

II - Socialismul ovreiesc

Acest pseudo-socialism, - care vrea să se ser­vească de popoarele aduse de liberalism în starea de mizerie proletară, - are ca ţintă:

1. Să ia goimilor ceea ce le-a mai rămas, mai ales pământul - pe care sis­temul liberalist n-a putut să-l răpească în totalitate - şi să-l predea jidovilor, în adevăr, dacă aceştia au căpătat, graţie liberalismului, tot capitalul indus­trial şi agricultor, - ei n-au putut pune mâna decât pe o parte din capitalul funciar.

Or, socializarea tuturor proprietăţilor nu este altceva decât darea lor, ca plocon, conducători­lor Statului socialist,... adică ovreilor.

Şi, ca să nu mai rămână nici o îndoială că toate aceste bogăţii vor intra în buzunarul lui Iuda, să ascultăm ce zice Bernard Lazare:

În ce priveşte Partidul Socialist, ovreii contribu­iră, cu putere, la organizarea lui. Mabx şi Lassalle în Germania, - Aaron Liberman şi Adler în Austria, - Dobrogeanu-Gherea în România, - Gompars, Kahn, Lion, în Statele Unite ale Americii, - fură sau sunt încă directorii sau iniţiatorii acestui partid”.

Bernard Lazare mai citează, printre jidanii condu­cători ai socialismului, pe James Cohen (Dane­marca), - pe Neumayer (Austria), - pe Fribourg, pe Loeb, pe Haltmayer, pe Lazare Levi, pe Armand Levi (Franţa), - pe Singer, pe Bernstein, pe Leo Frankel (Germania), pe Cohen (Englitera), - pe Coenen (Belgia) etc., etc.[156]

Astfel se vor îndeplini proorocirile Talmudului.

2. Socialiştii mai voiesc să suprime definitiv orice urmă de creştinism. În adevăr, pecetea ce înfierează socialismul, - analoagă cu aceea ce carac­terizează liberalismul, - este o teroare satanică în contra creştinilor[157], - ceea ce se explică uşor, prin faptul originii talmudice a acestor două sisteme.

De altfel, de vreţi să ştiţi dacă o doctrină este sau nu jidovească,... nu aveţi decât să căutaţi dacă este sau nu, îndreptată împotriva creştinismului:

Iată ce scrie, în această privinţă, jidanul Bernard Lazare:

„Ovreii dădură arme celor ce combăteau creşti­nismul şi, în asalturile date Bise­ricii, se găsiră întotdeauna în rândul dintâi.

De asemenea... ei aduseră la îndeplinire Revolu­ţia. Ei fură în acest secol, prin­tre cei mai aprinşi susţinători ai partidelor liberale, socialiste şi revoluţionare, pe care le susţinură cu capitalurile lor”[158].

III – Anarhismul

Acest sistem, - care serveşte jidovilor ca un sim­plu instrument şi care face apel la drojdia societăţii, la vagabonzi, la răufăcători, la adevăraţi bandiţi, - este destinat:

1. Să completeze opera celor două sisteme prece­dente, - adică să omoare pe toţi cei ce se vor împo­trivi sau nu se vor lăsa să fie despuiaţi de către mo­lohul jidovesc;

2. Să radă cu totul, prin dinamită, monumentul Evului Mediu şi să dis­trugă cea mai mică rămăşiţă, care să poată aminti viitorului minunile artei creş­tine.

Legăturile ce există între Francmasoneria liberală, cu Socialismul şi cu Anarhismul.

1. Socialismul - Pentru a pune în evidenţă rolul ce îl joacă Francmasoneria liberalistă, alături cu jidănimea, în dezvoltarea socialismului, - vom ra­porta rândurile următoare, împrumutate de la deputa­tul francez Prache:

Deşi, prin esenţă „burgheză”, Francmasoneria în­clină din ce în ce mai mult spre colectivism. F. Bonardot propuse, - la Congresul Lojilor Centrului, ţinut la Gien, în 1894, - să se proclame principiul proprietăţii colective[159]„.

„Cea mai mare parte din Lojile pariziene au deve­nit socialiste. Multe din Lojile departamentelor le-au urmat pe această cale”[160].

La Loja Fidelităţii din Lille, în iulie 1900, un frate zicea; „Trebuie ca Francmaso­neria să se democrati­zeze din ce în ce, - iar calea-i e deschisă spre socia­lism”[161].

În Conventul din 1900, F. Bedaride declară că nu­mai în socialism şi anume în socialismul aplicat în întregime, se găseşte cheia chestiei sociale”; şi acest franc­mason consideră socialismul „ca fiind concluzia logică şi singura încoronare con­secventă a ideilor de solidaritate ale Masoneriei universale”[162].

Prin urmare, aceste două sisteme, Liberalismul şi Socialismul, - pe care le-ai fi putut crede adverse, - se confundă intim într-un singur bloc, pe care Francma­soneria îl îmbrăţişează. Şi, într-adevăr, doctrinele lor provin, amân­două, din acelaşi izvor,... adică din Talmud.

Karl Marx, de altfel, spune că socialismul său este urmarea istorică şi necesară a liberalismului, - care întotdeauna trebuie să-l preceadă.

Iată, de asemenea, ce zice în această privinţă un socialist din România, - ovreiul ce se ascunde sub pseudonimul Dobrogeanu-Gherea, dar pe care îl cheamă în realitate Nuhâm Katz[163], - într-o publica­ţie recentă, Neoiobăgia, ce conţine o poliloghie rău scrisă şi tot atât de plicticoasă, cât de obositoare.

„O epocă socială prepară condiţiile de existenţă necesare pentru epoca urmă­toare. Astfel, epoca feudală a dispus aceste condiţii pentru epoca bur­gheză şi aceas­ta, la rândul ei, le aranjează pentru cea socialistă.

De aci rezultă că o societate nu poate, - fără a-şi periclita viaţa, - să-şi creeze o evoluţie proprie, diferită de acea ce rezultă din dezvoltarea sa istorică; bunăoară, ea nu poate să sară peste epoca capita­listă”[164].

Dar mai e ceva. Socialiştii, - ca vicleanul jupân Nuhâm Katz, - au îndrăz­neala să sfătuiască pe români să adopte, mai întâi, francamente liberalismul pentru ca, în urmă, să poată să cadă cu siguranţă în socia­lism, - regim aşteptat cu mare nerăbdare de neamul lui Iuda.

Într-adevăr, el recomandă transformarea moşii­lor mari, în peticele mi­cuţe, care să fie date ţăranilor.

Dar, mulţimea micilor proprietari, astfel creaţi, va fi „disperarea nova­torilor” socialişti!

Jidanului însă nu-i pasă. Pentru moment, el nu ţine decât să distrugă „oli­garhia” care se opune, cu curaj, la orice uzurpare judaică şi care este com­pusă numai din marii proprietari. În urmă, Şloim va îndeplini uşor şi restul, înghiţind foarte repede, una după alta, moşioarele sătenilor, - în aşteptarea ceasu­lui în care socialismul îl va proclama proprietarul întregului pământ

„Transformarea unei notabile părţi din marea pro­prietate, în mică proprietate, - şi prin urmare, schimbarea proletarilor agricoli în mici proprietari, - ar fi, pentru o ţară capitalistă, un eveniment prejudi­ciabil, din punctul de vedere economic... La noi însă această metamorfoză ar constitui un fapt util... căci ar fi un fapt revoluţionar”.

„Dar, cum se poate ca un acelaşi fapt social să pro­ducă, - la noi şi în societăţile capitaliste înaintate, - rezultate nu numai diferite, ci chiar diametral opuse?”...

Ei bine! „noi n-am părăsit încă epoca medievală şi trebuie să intrăm în cea capitalistă, - adică libera­listă, - pe când ţările occidentale încep să iasă din perioada capitalistă şi se dirig către cea socialista”[165].

Un socialist care preconizează liberalismul! Aceasta pare o adevărată sminteală.

Şi totuşi, perfidul jidan este foarte logic cu sine însuşi... pentru că şirul celor două doctrine duce tocmai la scopul prescris de Talmud.

El mai voieşte să ne facă să credem că, în mod fatal, omenirea va trece pe sub jugul acestei perechi de sisteme.

„Supresia neoiobăgiei va remedia mizeriile regi­mului actual. Dar această trans­formare a vieţii noas­tre agrare, va aduce după dânsa mizeriile şi necazu­rile regimu­lui capitalist. Între altele, proletarizarea unei bune părţi a ţărănimii.

Va sosi însă şi timpul când un alt regim va vin­deca toate rănile produse de cel dinainte, - şi acest regim va fi cel socialist,... care va veni fără doar şi poate şi de acest lucru nu trebuie să aibă nimeni nici cea mai mica îndoială”[166].

Ai zice că auzi o vrăjitoare care prezice unui săr­man călător că, mai întâi, o să cadă în mâinile unei bande de hoţi care-l vor jefui; pe urmă, o să întâl­nească o altă ceată de briganzi care-l vor despuia cu totul şi-l vor lua şi rob. Şi această zgripţuroaică vrea să-l convingă pe nenorocit că, - orice ar face, - nu o să poată să scape din ghearele bandiţilor.

Dar i s-ar putea răspunde: Scorpie blestemată! Pro­orocirea ta s-ar îm­plini, dacă aş fi dezarmat sau aş fi luat fără de veste. Dar, - slavă Domnului, - ştiu ce mă aşteaptă şi sfidez pe răufăcători să mă atace... căci îşi vor lua răs­plata.

Şi mai departe, acelaşi ovrei adaugă:

„Toate formele sociale, care nasc şi vieţuiesc, tre­buiesc să îmbătrânească şi să moară. Şi această lege socială, la rândul ei, face parte din o alta, mai gene­rală, - din legea chiar a Evoluţiei universale”[167].

Ah! Evoluţia universală! Ce snoavă! Ce faimoasă minciună, - pe care am refutat-o îndeajuns în lecţiile precedente şi care acuma vine, ca probă, să sprijine zisele acestui Iuda,... cu cultură intelectuală rudimen­tară!

2. Anarhismul. - Francmasoneria liberalistă, - care s-a furişat îndără­tul socialismului, - se găseşte astăzi pitită şi după anarhism.

Astfel, delegatul Consiliului Ordinului, - la Congre­sul Lojilor departamentului Deux Charentes, în 1899, - a afirmat că: „idealul Francmasoneriei este de a crea, prin filozofia pozitivă, o legătură între socialişti şi chiar între anarhişti, cu burghezi­mea”[168].

Ferrer, anarhist spaniol, directorul centrului anar­hist Şcoala modernă, - impli­cat în tentativa de asasinat a regelui Alfons al XIII-lea, - a fost o persona­litate foarte importantă în Francmasonerie. După Bidegain (v. Eclair, 1906), el este cel ce nego­cia, în numele Marei Loji din Catalonia, cu Marele-Orient din Franţa. De altfel, Franc­masoneria din toată lumea, - chiar şi aceea de la noi, s-a ridicat să protesteze în contra condamnării sale la moarte, - şi anul acesta chiar, a avut loc la Galaţi, o săr­bătorire a aniversării execuţiei lui.

Iată acum şi trăsura de unire ce leagă Anarhismul cu Jidovimea.

„Ovreii ruseşti, trebuie să ocupe un loc aparte în socialism... şi, alături de stu­denţi, de medici şi de avocaţi israeliţi nihilişti, trebuie pusă masa conside­rabilă a refugiaţilor lucrători, care au fondat la Lon­dra şi la New York importante aglome­raţii uvriere, centre de propagandă socialistă şi chiar comunistă anarhistă”[169].

Jidovul este deci cauza eficientă a acestor trei sis­teme detestabile.

„El este, - cum zice Drumont, - cel mai puternic agent de tulburare pe care pământul l-a produs vreodată”[170].

Se înţelege uşor cum Iuda, - care altfel este atât de poltron, - n-are frică de revoluţiile socialiştilor, nici de atentatele anarhiştilor.

El plăteşte pe aceşti răufăcători şi ,,imprimă insu­recţiei mişcarea ce o vo­ieşte... El este garantat în contra Revoluţiei, pentru că cei ce o conduc sunt oamenii săi”[171].

Noi trebuie să ne felicităm că, întotdeauna, tineri­mea română, - mai ales aceea care s-a dus să se instru­iască în străinătate, - n-a luat de-acolo decât idei sănătoase de democraţie şi nu s-a lăsat să fie trasă pe sfoară de jidani, - cum s-a întâmplat bună­oară cu tinerimea franceză, austriacă, italiană, rusă, etc.

Într-adevăr, nici „bonjuriştii” de la 1848, care au adus în ţară doctrinele liberalismului, - nici „genero­şii” din 1900, care au venit cu idei socialiste, n-au trădat patria. Înzestraţi cu mult bun simţ, ei au înţeles trebuinţele esen­ţiale ale României şi au arătat un viu patriotism, luptând din toate puterile în contra pericolului jidănesc.

ACŢIUNEA ACTUALĂ

A FRANCMASONERIEI

După ce a instalat cele trei instrumente de război (liberalismul, socialis­mul şi anarhismul) şi după ce a îndreptat sforţările lor către un scop unic, - robirea lumii sub jugul lui Israel, - ce mai face Francmasone­ria?

FRANCMASONERIA ÎN ROMÂNIA

La noi, în România, acest flagel ocult a găsit o li­bertate întreagă, nu nu­mai ca să intre în ţară, dar şi ca să crească în voie.

Dar, Lojile, care sunt foarte slabe, de-abia vege­tează, sau se umplu de ovrei... printre care românii, - ce nu vor deloc să muşte din undiţă, - formează rarae aves.

Într-adevăr, terenul ţării este refractar acestei teri­bile boli parazitare, - după cum este rebel şi dezvoltării Socialismului. România e ca viţa ameri­cană, care se apără în mod natural contra filoxerei.

Bunii-Templieri - Văzând că cu Lojile de adulţi, - cu care au reuşit pre­tutindeni în alte părţi, - n-ajung aici la nimic bun, Francmasoneria încercă să reînno­iască atacurile... asupra tinerimii şi chiar asupra copiilor din şco­lile primare, - cu speranţa de a atrage în cursă şi pe părinţii acestor nevino­vate victime. Ea trimise deci, în acest scop, Ordinul Bunilor-Templi­eri, - care îşi dădu ca ţintă de acţiune combaterea alcoolismului.

Dar şi de data asta, va fi o muncă pierdută în za­dar:

1°. pentru că românul, mai ales în localităţile unde aceşti masoni şi-au aşezat Lojile, sau mai bine zis cursele, - nu este deloc alcoolic (v. pag. 93);

2°. pentru ca Bunii-Templieri, - în loc să atace pe jidani, care alcoolizează realmente pe ţăranii moldo­veni (şi ştim şi de ce nu o vor face niciodată), - se mulţumesc să se năpustească, cu nesăratele lor conferinţe, asupra bieţi­lor copii din Bucureşti, pe care-i plictisesc cu serbări caraghioase şi-i dez­gustă, cu şedinţe ce produc greaţă.

Dar ce sunt aceşti Buni-Templieri?

Revista lor oficială, „Antialcoolul”, are să ne-o spună:

Ştiţi că ne numim Buni-Templieri. Cuvintele Tem­plu, Templier şi Loje sunt foarte vechi şi interesante...

Cu vreo mie de ani înainte de naşterea lui Hristos, Solomon zidi un splendid Templu la Ierusalim...

Mai târziu, - acum vreo opt sute de ani, adică în 1118, - se formă, tot acolo la Ierusalim, o societate de oameni care luară armele pentru ca să proteagă pe pele­rini. Regele Baldovin al II-lea le de-te ca reşe­dinţă o casă construită chiar pe locul vechiului Tem­plu şi de-aceea luară numele de Templieri.

La început nu erau decât nouă, dar puţin timp după aceea, un mare număr de bravi soldaţi, venind din diverse ţări, se alipiră pe lângă dânşii, până când în cele din urmă se constitui o mare şi puternică asociaţie, numită Ordinul Cavalerilor Templi­eri - şi care fu, la acea epocă, cea mai considerabilă societate din lume.

Templierii stabiliră anumite jurăminte şi obligaţii sfinte şi se consacrară servi­ciului lui Dumnezeu.

Istoria acestui Ordin, care a durat 200 ani, este foarte importantă pentru ori­cine: dar ea este plină de învăţăminte preţioase pentru noi, care suntem mem­brii Ordinului Bunilor-Templieri”[172].

Această istorie o cunoaştem bine. Cavalerii Templi­eri, căzuţi în desfrâu sub imboldul jidovilor, s-au lepădat de Iisus Hristos. - pe care juraseră să-L servească. Ordinul fu dizolvat şi superiorul lor, Jacques de Molay, expira, pe rug, crima de lèese-divinitate.

Or, când cineva are asemenea strămoşi, e mai pru­dent, nu numai să nu se laude cu ei... ci chiar să se ascundă.

Organizaţia acestui Ordin (grade şi loji), precum şi disciplina, sunt analoage cu acelea ale Francmasone­riei ordinare[173].

Intrând în Ordinul nostru, profanul începe să se obişnuiască, - condus de con­ducătorii naturali, adică de funcţionarii Lojei şi de templierii mai vechi, care au ex­perienţă, - cu modul de constituire al Ordinului şi cu felul de trai al membrilor lui”[174].

Recunoaştem aici mijlocul de acţiune bine cunos­cut al masoneriei: „su­gestia prin francmasoni mai vechi, care au experienţă”!

„Să nu destăinuim nimic din afacerile speciale ale Ordinului, - ca semnele de recunoaştere, lozincile, ceremoniile, etc. E aşa de uşor de ţinut această obliga­ţie, mai ales când vom şti de ce trebuie s-o îndeplinim”[175].

Dar la ce serveşte acest secret, - când e vorba să faci numai bine,... să împiedici pe oameni să se îmbete?

Trebuie, desigur, să existe dedesubt ceva murdar, ce nu îndrăznesc să arate afară.

Ordinul Bunilor-Templieri a fost primit în Româ­nia cu mare cinste. Pro­fesori universitari[176], doamne din societatea distinsă, înalţi demnitari ai ţării... se grăbiră să-l patroneze. Bineînţeles, - scopul aparent al acestei societăţi pare foarte nobil şi oricine se crede dator să se asocieze la îndeplinirea lui.

S-a găsit chiar un Ministru al Instrucţiei Publice care să dea, acestor rău­făcători, autorizaţia de a se servi de şcolile Statului, pentru ca să poată să­vârşi, în mod perfect, tenebroasele lor planuri.

„Bunii-Templieri români adresează mulţumirile lor recunoscătoare D-lui Minis­tru al Instrucţiei Publice, care le-a îngăduit să ţie, în orice şcoală din ţară, şezători anti-alcoolice.

O încuviinţare mai deplină şi mai de sus... nu ne putea veni”[177].

Şi într-adevăr, ei nu pierd vremea:

„O săptămână întreagă - în şapte şcoli deosebite - alese mai către marginile oraşului, pe unde întuneri­cul e mai mare şi nevoile mai multe, - s-au ţinut şezători anti-alcoolice cu atâta lume că, uneori, abia o încăpea sala”[178].

Lucrurile ajunseseră la acest stadiu, când o nou­tate senzaţională sosi din Germania.

Ordinul „Guttempler” face parte într-adevăr din Francmasonerie. Lojile sale, care caută să se infiltreze pe lângă copilărime, pentru ca s-o murdă­rească şi s-o corupă, sub pretext că luptă contra alcoolismului, - au încer­cat să se introducă şi în şcolile primare din Bavaria[179].

Din fericire, s-a găsit acolo un ministru, mai prevă­zător ca al nostru, care se grăbi să oprească mersul înainte al acestei funeste societăţi secrete.

Francmasoneria încearcă, de asemenea, să pă­trundă, la noi, printr-o altă poartă, aceea a Ateneului popular şi a Universităţii populare, - adică prin nişte Sub-masonerii a căror semnificaţie o cunoaştem (vezi anterior).

Din cauza simpatiei şi respectului ce avem pentru mulţi dintre cei ce s-au înscris să vorbească în aceste aşezăminte, aşa-zise populare, ne vom abţine de a insista, - mulţumindu-ne să raportăm ce scrie „Univer­sul” din 27 sep­tembrie 1913:

„Astăzi, la orele 200, va avea loc în sala „Transilvania”, inaugurarea seriei de con­ferinţe, din anul acesta, a Ateneului popular.

Profitând de bicentenarul lui Diderot (care a fost francmason), - iniţiatorii vesti­tei Enciclopedii şi unul din promotorii spirituali ai Marii Revoluţii franceze - dl I. T..... cunoscutul publicist şi conferenţiar de istoria şi filozofia critică a religiilor la Universitatea populară, va expune...”.

FRANCMASONERIA ÎN ALTE ŢĂRI

Să vedem acum ce face Francmasoneria în alte ţări.

În Rusia, ea este persecutată şi, de altfel, îi este interzis să pătrundă în acest vast imperiu.

În Turcia, Francmasoneria, - reprezentată de parti­dul Tinerii-Turcii[180], - sapă religia lui Mahomed (pe care Sinagoga ar voi s-o facă să piară în ace­laşi timp cu cea a lui Hristos) şi dezorganizează armata, - ceea ce a permis popoarelor creştine din Balcani să învingă uşor Islamul, altădată atât de teribil.

În celelalte ţări ale Europei, Francmasoneria pro­gresează şi se întinde din ce în ce mai mult. Pentru a şti ce unelteşte acolo, ne va fi de ajuns să pri­vim la ceea ce face în momentul de faţă în Franţa.

FRANCMASONERIA ÎN FRANŢA

Astăzi, în Franţa, Masoneria se îndeletniceşte să-şi realizeze scopul esen­ţial, bine definit de Talmud, - adică distrugerea creştinismului. De aceea, în Loji şi în Convente, ea nu face decât politică.

F. Gonnard, vorbind la banchetul de închidere al Conventului din 1886, zice: ,A fost un moment, când a trebuit să declarăm că Francmasoneria nu se ocupă nici de religie, nici de politică. Era oare o ipocrizie?... Sub impresia legilor şi a poli­ţiei, fuseserăm obligaţi să disimulăm, ceea ce noi toţi avem misia să facem, sau mai bine zis să facem unicamente.

Da, facem politică. În toate conventele, ce faceţi dacă nu politică?[181].

Din vreo 900 senatori şi deputaţi, ce compun par­lamentul francez, mai mult de jumătate sunt francma­soni[182].

Pentru a ţine în lanţ pe aceşti parlamentari, - mai toţi fiind pătaţi[183], - Francmasoneria recurge la măsuri straşnice.

Astfel, F. Mamelle, zice în 1891: „Ar trebui ca mem­brii Parlamentului, care sunt francmasoni, să fie chemaţi şi să fie legaţi, ţinându-i prin propriul lor interes”[184].

Şi, încă din 1884, Garantul de amiciţie al Marelui-Orient, pe lângă Supremul Consiliu, (o dregătorie masonică) adresa ameninţări fraţilor săi deputaţi şi senatori, care „n-ar fi nimic fără Francmasonerie”[185] , căci dânsa „i-a scos din neant”[186].

Cu un asemenea parlament şi cu miniştrii ieşiţi dintr-însul, Masoneria îşi poate zice că ţine Franţa sub picioare.

F. Gadaud, fost ministru de agricultură, declară, la Conventul din 1894 că „franc­masoneria nu este altceva decât Republica acoperită, - după cum Repu­blica, ea în­săşi, nu e altceva decât masoneria descope­rită”[187].

F. Lucipia, care prezida Consiliul Ordinului, zicea în Conventul din 1895: „Franc­masoneria şi Republica nu sunt decât unul şi acelaşi lucru[188].

Şi F. Geyer, la Conventul din 1898, - maimuţărind pe marele monarh Ludovic al XIV-lea, a putut zice, nu fără dreptate: „Statul suntem noi”[189].

În sfârşit F. Fernand Maurice declara în Conven­tul din 1890, că „peste zece ani, Masoneria va fi stăpână peste tot şi nimeni nu se va mai mişca în Franţa, - afară de noi”[190].

Şi ce face Francmasoneria cu Puterea pe care o de­ţine prin politică?

Ea întrebuinţează această imensă forţă socială:

1° ca să dărâme pe ascuns Armata, - de care îi e frică;

2° ca să persecute, cu o ferocitate extremă, Bise­rica catolică, - care este aceea a aproape unanimităţii poporului francez.

Într-adevăr, în momentul de faţă, Franţa, - care altădată se interesa de tot ce e nobil şi înalt, - pare că nu mai are altă ocupaţie decât să-şi spioneze soldaţii şi să terorizeze preoţii şi călugării.

I. Spionarea militarilor

precum şi a tuturor funcţionarilor Statului

Fără a mai vorbi de masonul Herve şi de partiza­nii săi, care merg până să insulte drapelul patriei lor, aruncându-l în bălegar şi călcându-l în picioare, - Francmasoneria, în unire cu guvernul, a organizat un vast serviciu de spi­onare asupra tuturor funcţionari­lor[191] statului francez şi, mai cu seamă, asu­pra milita­rilor.

Toată lumea îşi aduce aminte de scandalul înspăi­mântător care a izbuc­nit când, în 28 octombrie 1904, deputatul Guyot de Villeneuve citi, în Ca­meră, fişele de denunţare întocmite de Francmasonerie, - în complicitate cu ministerul, - asupra a 25.000 de ofiţeri francezi.

Şi ce cuprindeau aceste fişe ale Marelui-Orient?

Fără îndoială, informaţii asupra capacităţii mili­tare, asupra valorii profesionale a acestor ofiţeri.

Ei bine, câtuşi de puţin. Aceste fişe nu conţineau decât o mârşavă spio­nare asupra opiniilor reli­gioase ale ofiţerilor şi ale familiilor lor.

Într-adevăr, Francmasoneria se interesează să afle dacă ofiţerul este ca­tolic, - dacă femeia sa se duce la biserică, - dacă copiii săi sunt crescuţi într-o şcoală creştină,... atâtea crime care îi vor închide, pentru vecie, uşa avansării.

Iată, ca exemplu, începutul fişei D-lui locotenent-colonel Janicot, directorul şcolii de artilerie din Grenoble:

„Reacţionar, - clerical înfocat, - dominat de fe­meia sa, care-l duce chiar la biserică...”[192]

Terminându-şi discursul, deputatul naţionalist Guyot de Villeneuve strigă:

„Din cele ce preced, rezultă în mod luminos, că Ministru de război, în înţe­legere cu D-l Preşedinte al Consiliului, şi de conivenţa cu Marele Orient, a organi­zat contra Armatei, denunţarea anonimă şi spionajul”[193].

Dar, la ce bun, această imensă şi ignobilă spio­nare, - care nu se mărgi­neşte numai la militari, ci se întinde asupra tuturor funcţionarilor, mari sau mici, ai statului francez?

În adevăr, în 1902, F. Delpech, Mare maestru al Marelui Orient, trimise tuturor Lojilor din ţară, un chestionar care conţinea acest pasaj:

„Să ne semnaleze toţi funcţionarii, de orice cate­gorie, care au copii în şcolile congreganiste”[194].

Este ca să atingă pe toţi creştinii şi, torturându-i, să rănească la inimă Creştinismul, - duşmanul, pe care Sinagoga a jurat să-l facă să dispară, pen­tru totdeauna.

II. Terorizarea creştinilor

Scopul principal al Francmasoneriei este, - după cum am arătat mai sus, - decreştinarea naţiei care a avut nenorocirea să cadă în ghearele ei, - şi această societate ocultă şi-l atinge prin două căi:

a) persecutând Biserica;

b) punând mâna pe învăţământ

a) Persecuţia Bisericii

Biserica Franţei, - care altădată şedea pe un tron mai strălucitor ca acel al Regilor, - este acum arun­cată într-un colţ, unde agonizează de pe urma su­ferinţelor de neînchipuit ce îndură de la jidovime, prin intermediarul Franc­masoneriei.

Fără a mai vorbi de ura sălbatică a jidanilor, care se manifestă sub formă de calomnii mincinoase, de insinuări fictive, de denunţări anonime, de sar­casme batjocoritoare, de insulte ce rănesc până în străfundul inimii, de şi­cane fără număr,... atâtea torturi mo­rale[195] cu care se adapă, în fiece moment, viaţa servito­rilor ei, - nu ne vom ocupa aici decât de perse­cuţiile prea evi­dente, adevărata răstignire, care sfâşie, ca nişte cuie, trupul sfânt al aces­tei sublime martire, mireasa lui Hristos.

Să examinăm mai întâi planul de război al franc­masonilor, - pentru ca să vedem unde voiesc să ajungă; în urmă, vom reveni la fapte.

După cum altădată, în al XVII-lea secol, Francma­soneria aţâţă pe po­poare în contra Iezuiţilor, sub pretext că aceştia interpretau religia catolică cu intoleranţă[196] şi prin intrigi şi calomnii, ajunse să-i suprime, - tot aşa şi în epoca noastră, ea lansă, prin ovreiul Gambetta, formula idiotă: Clericalis­mul, iată duşmanul!

Or, e sigur că congregaţiile întreţin spiritul de cleri­calism. Trebuie deci să fie izgonite şi bunurile lor confiscate, ceea ce fu punctual îndeplinit, prima oară de către F. F. Waldeck-Rousseau, Combes, Clemenceau şi de alţi franc­masoni ejusdem farinae.

Pe urmă ajunseră la preoţi, care şi ei au acelaşi spirit ca congregaţiile,... şi rezultatul fu separaţia Bisericii de Stat, ceea ce vrea să zică spoliarea, de către Francmasonerie, a salariului întregului cler din Franţa - salariu ce fusese acordat de Concordat ca o mică despăgubire, pentru despuierea co­losală ce suferise Biserica în timpul Revoluţiei.

Dar, deja, se puteau auzi strigăte de ură în contra întregului Catolicism.

F. Courdavaux, profesor la Facultatea de litere din Douai, a făcut, în 1880, o con­ferinţă francmasonilor, în care zicea: „Distincţia dintre clericalism şi catoli­cism este pur oficială, subtilă pentru trebuinţele tribunei. Dar, în Lojă, să spunem tare, pentru adevăr, clericalismul şi catolicismul nu fac decât una”[197].

„Catolicismul, - trebuie ca noi, francmasonii, să-i provocăm distrugerea defi­nitivă”[198].

„Francmasoneria este o Contra-Biserică, - un Con­tra-Catolitism, - este Bise­rica Ereziei”[199].

Ca să puie vârf, F. Delpech, într-un discurs ţinut la banchetul Conventului, în 1902, a pronunţat cuvin­tele următoare: „Triumful Galileanului a durat douăzeci de secole... La rândul său, dispare acest Dumnezeu mincinos (!)... Francmasoni, ne place să constatăm că nu suntem străini de această ruină a falşilor prooroci”.[200]

Şi, mai înainte, F. de Lanessan, fost ministru, se exprimase astfel: „Trebuie să zdrobim pe Infamul. Dar infamul nu e clericalismul, infamul este Dumne­zeu”[201].

Dar ce rău a putut face acestor francmasoni dul­cele Iisus, ca ei să-L de­teste în aşa grad?!

Ei bine,... îndărătul lor se zăreşte silueta hidoasă a lui Iuda!

Prin urmare, Sinagoga a declarat război, nu nu­mai clericalismului, nu numai catolicismului, - ci creştinismului întreg[202] şi divinului său fundator[203].

Acestea sunt planurile francmasonilor. Iată acum şi faptele lor.

Femei virtuoase s-au reunit ca, împreună, să aducă lui Dumnezeu pri­nosul adoraţiei, - să-I adre­seze cereri şi să-I mulţumească cu recunoştinţă pentru binefaceri.

Dar agenţi ai forţei publice vin să le împrăştie... sub pretext că nu sunt autorizate (?); - şi dacă au naivitatea să se ducă să ceară autorizaţia, franc­masonii ce sunt la putere le dau afară, râzândule în nas.

În timpul acesta, alţi zbiri forţează broaştele, -jefu­iesc slabele resurse de trai ale acestor nenorocite, lăsându-le să moară de foame, - şi confiscă casa în care locuiau, pe care o vând, în urmă, pe nimic, - de cele mai multe ori la jidani.

Alte femei, - devotate omenirii sărace, - au adă­postit copilaşi, fără tată şi fără mamă, - orfani pără­siţi de toţi şi lăsaţi în cea mai neagră mizerie,... şi i-au învăţat să citească şi să scrie.

Pentru această crimă înspăimântătoare, au fost date afară, ele şi orfanii lor, iar casa fu scoasă la mezat, în profitul bandei judeo-masonice[204].

Sute de asemenea opere de binefacere avură ace­eaşi soartă.

Aşa, bunăoară, suflete de elită, - tinere fecioare aparţinând, mai toate, celor mai bune familii din Franţa, - consacrându-se în serviciul bolnavilor, pe care îi îngrijeau gratis cu o caritate îngerească, - fură aruncate în stradă, şi, în locul lor, fură puse infirmi­ere gras plătite.

Le-am văzut, la lucru, în spitalele din Paris, pe aceste infirmiere zise lice, care constituie o plagă grozavă, adăugată la celelalte nenorociri ale poporu­lui sărac. Într-adevăr, sunt nişte femei fără nici o creştere, care ies de nu se ştie de unde... leneşe, obraznice, vicioase, cu năravuri, nefiind în stare să resimtă nici cel mai mic avânt de milă pentru durerile şi mizeriile bieţilor suferinzi, - ce ar trebui să fie alintaţi, ca nişte copii, - maimuţărind însă mi­nunat aceste sentimente de compătimire, când pot stoarce vreun bacşiş, - în orice caz, fiind absolut incapabile de a se ridica până la admirabila cari­tate a incompara­bilei surori creştine, ce îngrijeşte pe bolnav ca şi cum ar fi însuşi Dumnezeu.

Şi acelaşi nenorocit destin îl avură şi oameni care fac ştiinţă, istorie sau filosofie, - care se ocupă de învăţământ sau de predicaţie, - care cultivă chiar pământul, - şi care au fost risipiţi în cele patru colţuri ale lumii.

Astfel, mii de călugări şi de călugăriţe, - care in­trând în mănăstire, se despuiaseră de bunăvoie de toate bunurile materiale, dându-le săracilor, - se găsiră dintr-o zi într-alta goniţi afară, fără adăpost, fără hrană, fără foc în timpul iernii şi chiar fără să poată lucra, pentru a-şi câştiga o bucată de pâine, - căci nimeni nu îndrăzneşte săi găzduiască, de teamă să nu-şi atragă, asu­pra sa, mânia celor ce ţin puterea.

Şi de ce să se izgonească, cu atâta furie, această elită a naţiei franceze, compusă din savanţi, filosofi, oratori, - cum nu se vor găsi vreodată în Parlamentul francmason, - şi din femei care constituie floarea-fină, chintesenţa virtuţii pe acest pământ, elită care ar trebui pusă în pinaclul societăţii şi în­conjurată de veneraţie şi de admiraţie?

Ce rău au făcut toate aceste fiinţe atât de crud dezmoştenite?

Ei bine,... aceşti martiri n-au decât o singură crimă să-şi impute,... aceea de a fi adevăraţi creş­tini

Şi această prescripţie sălbatică n-are seamăn în istorie, - nici măcar în timpul Cezarilor romani, când se schingiuiau, se omorau, se aruncau la fiare creşti­nii. În adevăr, aceştia trăiau cel puţin liniştiţi în intervalul epocilor de persecuţie şi puteau să slă­vească în voie pe Dumnezeu.

Astăzi însă este rafinarea torturii, - care atinge nu numai corpul, dar ca­ută să omoare şi sufletul, - care nu încetează niciodată şi loveşte în fiece zi, în fiece moment.. într-un cuvânt, este tortura jidovească!

Şi când te gândeşti că asemenea chinuri sunt îndu­rate astăzi, în al XX-lea secol, într-o ţară care se crede că este în fruntea civilizaţiei lumii... pe când, în realitate, ea se găseşte cufundată într-o mocirlă, mai mult decât barbară, fără ţărmuri şi fără fund.

Şi te întrebi, cu nedumerire, cum e posibil ca un popor, dotat cu atâtea calităţi geniale, să sufere atâta nelegiuire şi să fie atât de orbit încât să se sinu­cidă... în timp ce Iuda, rânjind într-un colţ, trage sforile care fac să lucreze, sub mască, demnul său valet Francma­soneria[205].

Şi, ceea ce este şi mai rău, - persecuţia nu se mărgi­neşte numai să lo­vească în clerul creştin, - ci izbeşte direct în sărmanul popor. În adevăr, în mo­mentul de faţă, pândarul de la ţară sau factorul poştal, care s-ar duce la biserică sau şi-ar pune copiii într-o şcoală creştinească, ar fi imediat dat afară din nemernica-i slujba.

b) Monopolul învăţământului

Pentru a atinge mai profund Creştinismul, pentru a-l izbi la inimă, Franc­masoneria avu grijă să pună mâna pe învăţământ, - şi începu să aplice acest plan prin suprimarea iezuiţilor, care se ocupau, în fiecare ţară, să dea po­poarelor o educaţie creştină.

După izgonirea acestora, Societatea ocultă se însăr­cina să răspândească pretutindeni o învăţătură aşa-zisă laică. Astfel ea transmise noilor generaţii doctrinele sale... şi îmbâcsi lumea întreagă de ateism şi materialism.

În plus, după Revoluţie, ea făcu ca această instruc­ţie să fie gratuită şi obligatorie, - în scopul de a lua şi educaţia, nimicind astfel orice urmă de învăţă­tură creştină.

În modul ăsta fu creat învăţământul de Stat, diri­jat de către Francma­sonerie.

Sub Bonaparte, Concordatul restabili cultul cato­lic în Franţa, - dar nu şi învăţământul creştin, căci Masoneria se opuse la aceasta din toate puterile. De altfel, Napoleon era adeptul său şi, când a creat Universitatea de Stat, el i-a urmat planul,... dar întors, de data asta, în profitul său personal.

De atunci, toate şcolile din Franţa, de la cele pri­mare şi până la facul­tăţi, - adică întreg învăţămân­tul public, - este în stăpânirea francmasonilor.

Şi exemplul Franţei a fost urmat de toate celelalte ţări ale Europei.

Înţelegeţi acum, de ce atâtea generaţii, înşelate de Francmasonerie, au încercat, cu o ardoare de necre­zut, să susţină doctrinele sofistice ale ateismului inept şi ale materialismului degradator, - sisteme copilăreşti şi ab­surde, care trebuia să le sufoce - şi care ar fi fost bune, cel mult, pentru o rasă înapoiată ca jidovimea.

Înţelegeţi acum de ce mulţimea profesorilor, demi-savanţi vanitoşi, au avut oroare să pronunţe numele lui Dumnezeu în faţa elevilor, care îi crezură pe cuvânt şi se lăsară să fie convinşi că Natura, - care nu e cauză, ci efect, - este agentul creator al Universu­lui.

Înţelegeţi acum de ce aceşti dascăli stupizi au ne­gat, ridiculizând-o, ideea de suflet, susţinând că în natură nu există decât materie dotată de energie şi că noţiunea de scop nu se găseşte decât în imaginaţia creştinilor, abru­tizaţi de obscurantism. Şi orbiţi de Francmasonerie, ei nu-şi dau seama că marii şi adevăraţii savanţi, fundatorii şi gloriile ştiinţei, - după cum am ară­tat altădată[206] prin numeroase citaţii, - au admis toţi şi au proclamat existenţa cauzei primare sau Dumnezeu, - şi în observaţiile şi în experienţele lor, la fiinţele vieţuitoare, au întâlnit întotdeauna scopuri manifeste, ceea ce indica exis­tenţa unei cauze secunde sau sufletul.

Înţelegeţi acum la ce serveşte doctrina Generaţiei spontanee, - la ce serveşte Darwinismul, adică ipoteza nedemonstrată şi nedemonstrabilă (pentru că e falsă) a Evoluţiei, la ce serveşte Monismul materialist al franc­masonului Haeckel[207], etc, etc...[208]

Dar mai e şi altceva.

Limba latină, care este, per exeelentiam, limba ştiinţei universale, căci se adap­tează perfect să exprime în mod clar, precis şi concis,[209] toate cunoş­tinţele omeneşti, - această limbă, foarte preţioasă pentru cei ce fac ştiinţa, a fost izgonită din ştiinţă de către Francmasonerie.

În oarba lor ură, Masonii n-au văzut că, privând ştiinţa de adevărata şi unica sa limbă, - căci ştiinţa este una, - ei au distrus orice mijloc de apropiere a savanţilor de astăzi între ei[210] şi, în plus, i-au izolat şi de trecut care, pentru mulţi dintr-înşii, nu mai are nici un sens.

Şi pentru ce atâta sacrificiu?

Pur şi simplu pentru că limba latină este în acelaşi timp şi limba Bisericii Ca­tolice.

Dar, a pune mâna pe învăţământ, - ai alte cu­vinte, a ascunde oameni­lor adevărul, pentru ca o rasă netrebnică să poată ajunge să-i subjuge,... este crima cea mai oribilă, - crima de lese-omenire.

Şi această din urmă crimă, a fost comisă de franc­masonerie, sub ordi­nul jidovilor.

---

[1] Beraard Lazare, L'Antisemitisme, p. 47.

[2] Idem, I. cit., p. 7.

[3] În Evul Mediu, în anumite societăţi oculte de vrăjitorie, de magiei de - satanism, fundate de jidovi cabalişti, aceştia perver­teau pe creştini, - ale căror pasiuni le excitau, - şi-i convingeau că sunt îndrăciţi, despărţiţi pentru totdeauna de Biserică şi bleste­maţi de dânsa. (Copin-Albancelli, Le drame maçonnique. II, p. 381-384).

[4] Bernard Lazare, I. cit, p. 50-51.

[5] Cuvântul Ebionim înseamnă sărac.

[6] B. Lazare, I. cit., p. 50.

[7] Apocalipsul, II şi III.

[8] B. Lazare, I. cit, p. 51-52.

[9] Idem, I. cit, p.87. Principalii scriitori creştini şi Părinţii Bisericii, mai toţi, au combătut pe Jidovi.

Aşa, de pildă:

Tertulian (De adversus judaeos),

Sf. Grigore din Nysa (Testirnonia adversus judaeos ex vetere Testamente),

Sf. Augustin (Oratio adversus Judaeos),

Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim.

Sf. Ioan Gură de aur (Adversusjudaeos) etc. (B. Lazare, I. cit, p. 69-70).

[10] Hergenroether, Histoire de l'Egiise, T. II, p. 22. (Delhomme et Briguet, Edit). Oroarea lăsată de această doctrină, în sufletele creştinilor, a fost atât de adânc întipă­rită, că a persistat, la noi, până la începutul veacului al XIX-lea. Astfel, blestemele şi afuriseni­ile, - conţinute, de exemplu, în actele de donaţie, pentru a înspăimânta pe urmaşii care ar fi voit să-şi aproprieze moşiile închinate mănăstirilor, - sunt făcute pe numele lui Iuda şi al lui Arie.

[11] Idem, I. cit.. D, p. 227-345.

[12] Idem, I. cit., III. p. 55

[13] Idem, I. cit., I. p 396.

[14] Hergenroether, I. cit, IV, p. 229.

Pierre le Vénérable, stareţul din Cluny, scrie despre Albigeni:

„Am văzut, - prin o crimă nemaipomenită la creştini, - profanând bisericile, răsturnând altarele, arzând crucile biciuind pe preoţi, întemniţând pe călugări şi silindu-i să-şi ia femei, prin ameninţări şi chinuri” (Drumont, I. cit, I., p. 158).

După războiul Albigenilor, Conciliul din Latran (1215) luă hotărâ­rea să oblige pe ovrei să poarte, pe piept, o bucată mică de stofă galbenă, - pentru ca poporul, care e uşor de înşelat, să poată să-i recunoască şi să se prezerve astfel de insinuaţiile lor perfide împotriva religiei creştine.

[15] Formula de renegare era: Mă lepăd de Isus, - mă lepăd de Isus, - mă lepăd de Isus”.

[16] Osculatus fuit recipientem in ore et postea în fine spinae dorsi.

„Societăţile, care se leapădă de Hristos, simt trebuinţa de a simboliza această înjosire, printr-un semn vizibil.

Sărutul ruşinos se mai întâlneşte la unii francmasoni, numiţi Mopşi. Postulantul, - ai cărui ochi sunt legaţi în timpul ceremoniei iniţierii, - este întrebat ce preferă: „Să sărute posteriorul Marelui Maestru sau pe acel al Diavolului?” Cum, de obicei, recipiendarul refuză să opteze faţă de o alegere atât de puţin atrăgătoare, supra-vegheto­rul lojei îi aplică, cu forţa, pe buze, posteriorul unui căţel împăiat, având coada ridicată, pe care-l ia de pe masa Venerabilu-lui şi care reprezintă pe dracul. Este logic ca, cel ce dispreţuieşte pe Dumnezeu, să adore... curul unui câine.

Ca variantă a sărutului ruşinos, în unele loji se practică proba caprei lui Solomon. Ve­nerabilul, adresându-se cu gravitate recipiendarului, îi zice: „Domnule, noi posedăm capra care a servit drept doică regelui Solomon; această capră, prin o întâmplare mi­nunată şi providenţială, este încă vie... Veţi îngenunchea şi veţi avea onoarea de a suge din ţâţele ei sfinte”. Profanul, fiind fără bănuială, se pune în poziţia voită şi... „se pomeneşte, pe gură, cu posteriorul zbârcit al unui ţap puturos”. (Drumont La France juive, l. p. 176).

[17] Drumont, I. cit, I, p. 172-173.

[18] Această revoluţie fusese pregătită de multă vreme de ovrei, - care, în plus, se bizuiau pe ajutorul regelui Maurilor din Granada şi pe al sultanului din Tunis (vezi Archives nationales, carton J, 429, No. 18) precum şi pe răscoala leproşilor, foarte numeroşi în acea epocă. Aceştia din urmă, - aţâţaţi, îndârjiţi şi înşelaţi de Israel „cu făgăduieli mincinoase de regate, de comitate şi de alte bunuri materiale” (vezi Guillaume de Nangis, 1321, p. 78; - vezi şi Mkhelet), ar fi servit să otrăvească puţurile şi fântânile, cu otrăvuri preparate de jidani, şi cu modul ăsta ar fi aruncat pretu-tin­deni îngrijora­rea, tulburarea, nebunia, indispensabile marilor răsturnări sociale.

De altfel, ovreii ar fi lăsat pe aceşti nenorociţi leproşi să cadă în mâinile unei represii nemiloase, îndată ce ei ar fi tras, din această revoluţie, tot profitul ce doreau să aibă (Drumont, I. cit, I, p. 180).

Acest plan a fost reluat, punct cu punct, în al XVIII-lea secol, în timpul marii revo­luţii franceze.

[19] Drumont, I. cit, I, p. 177.

Manualul Francmasonilor declară că, „dacă Templierii au dispărut din ordinea civilă, ei au lăsat urma în Francmasonerie... Marele capitol mason din Stockholm pretinde chiar că posedă testamentul autograf al lui Jacques de Molay, care a stabilit continua­rea miste-relor Templierilor, sub aparenţa confreriei mistice a Francma­sonilor” (Drumont, Leit, I. p. 178). De aici provin şi Bunii Templieri de la noi.

[20] „Husiţii, - care au precedat cu puţin Protestantismul, - au fost susţinuţi de jidovi”. (Bernard Lazare, I. cit, p. 125).

[21] B. Lazare, I. cit, p. 137-139.

[22] Drumont, I. cit, I, p. 152; - vezi şi B. Lazare, I. cit. p. 166-167.

[23] B. Lazare, I. cit, p. 141.

[24] Drumont, I. cit, I, p. 194.

[25] Idem, I. cit, II. p. 370.

[26] Copin-Albancelli, Le drame maconique. II, p. 255 şi următoa­rele.

[27] Drumont, I. cit, II, p. 320.

[28] Idem.

Salcâmul, - atât de venerat de francmasoni, - era considerat ca sfânt de vechii ovrei. (Drumont, I. cit, II, p. 322).

[29] j. Bidegain, Le Grand Orient de France, Paris, 1905, p. 186. CbpiihAIbanceffi, fost francmason, spune: „Rasa ovreiască, - care e organizată secret şi internaţional, - a creat asociaţia secretă şi internaţională a Francmasoneriei, în care toate riturile, formulele şi legendele sunt jidoveşti, - ca şi cum s-ar număra chipurile lunile şi anul. Aşa de pildă, un act masonic ce provine de la Marele-Orient al Belgiei, este datat în modul următor: l-er/n. de /'an c/e ;V, I. 5856. - adică 1 martie 1856. (Copin-Albancelli, I. cit., 11. p. 438 et I, p. 131).

[30] Fiecare mason trebuie să plătească pe an, cel puţin 25 de lei.

[31] Asociaţiile francmasonice fac parte dintr-un rit sau din altul (francez, scoţian, misraiin etc.) după formulele, simbolurile şi ceremonialul întrebuinţat

[32] Copio-Albaacelli, I. cit., I, p. 160-168.

F. Dequaire a expus în Conventul din 1894 „un raport ce atinge organizaţia interna­ţională a Francmasoneriei... relaţiile cu Supre-mele Consilii ale altor naţii,... care, pe tot pământul, combat, - împreună cu Marele Orient al Franţei, - pentru succesul final al operei masonice universale”. (BulL du Grand-Orient, Aout-Septembre, 1894, p. 117; - vezi Prache, La pétition contre la Franc-maconnerie a la Chamhre des Deputes. Paris, 1905, p. 286).

[33] Banal, neînsemnat, neimportant, şters,

[34] Constitution du Grand Orient de France. J. Bidegain, I. cit., p. 14. Posedăm un asemenea prospectus care provine de la Loja Memtis din Bucureşti. EI începe prin aceste cuvinte: „Francmasoneria, continuaţia misterelor antice, este o instituţie filosofică, progresistă şi morală...”.

[35] Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 169.

„În ziua în care masonul este iniţiat la al 18-lea grad, el devine de plano membru al Alianţei israelite universale,... care formează cu Francmasoneria o singură şi aceeaşi societate”. (J. Bertrand, La Franc-maconnerie secte juive, Paris, p. 26).

[36] Copin-Albancelli, I. cit. I, p. 181.

[37] Atelierul masonilor de al 33-lea grad se numeşte Marele Colegiu al Riturilor.

[38] Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 175.

[39] Idem, I. cit.. I, p. 232.

[40] Idem. Leit. I. p. 211-220.

[41] Idem. I. cit., I. p. 209.

[42] Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 222.

[43] Ucenicul, în Francmasoneria Marelui Orient, promite următoa­rele: „Mă angajez să păstrez în mod inviolabil secretul masonic; să nu spun nimic, nici să scriu asupra celor ce voi putea să văd sau să aud în adunările masonilor şi asupra ori­cărei chestii ce poate interesa Ordinul, - afară numai dacă n-am primit o permisie expresă şi numai în felul cum îmi va putea fi indicat..

Consimt, dacă vreodată aş călca aceste angajamente, să sufăr pedepsele meritate prin ticăloşia mea; iar memoria mea să fie în oroare tuturor masonilor” (Cahiers des Grades symboliques du Grand-Orient de France, p. 40).

Ucenicul, în Masoneria scoţiană, depune un jurământ şi mai pitoresc: „Aş vrea mai bine să mi se taie gâtul şi să fiu îngropat în nisipurile mării, aşa ca flu­xul şi refluxul să mă ducă într-o uitare veşnică”... decât să divulg acest secret (Rituel des trois premiers degres symboliques de la Maçonnerie ecossaire. p. 32).

[44] Copin-Albancelli. I. cit., I, p. 173-174.

[45] „În inscripţia pusă pe cruce, literele formând numele I.N.R.I. nu sunt decât iniţialele cuvintelor Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor.

Adeptul Rose-Croix învaţă să o înlocuiască cu interpretarea următoare: Isus din Nazaret condus de Rafael în Iudeea, - tălmă­cire care nu mai face din Hristos decât un ovrei ordinar, dus de un alt ovrei, Rafael, la Ierusalim, pentru a fi pedepsit pentru crimele sale. De teamă ca explicaţia aceasta să nu i se şteargă din minte, - de teamă ca întreaga ură, cu care ea îi însufleţeşte contra lui Hristos, să nu i se stingă în inimă, - va trebui ca fără încetare să o aibă în spiritul său. Masonul Rose-Croix va zice Inri când va în­tâlni un frate din gradul său. Cu acest cuvânt se va recunoaşte; el este lozinca ce dis­tinge acest grad”. (Barruel, Memoires, - vezi Druroont I. cit., II, p. 328).

[46] Copin-Albancelli, I. cit.. 1, p. 178.

[47] Prache, Pétition contre le Franc-Maçonnerie, a la Chambre des Députés, Paris, 1905, p. 3940.

[48] CopfahAlbanceffi. I. cit, l. p. 222. 

[49] Idem. I. cit, I, p. 220.

[50] Idem, I. cit, I, p 245

[51] Idem, I. cit, l, p. 243.

[52] Idem, I. cit, I, p. 239.

[53] Idem, I. cit.I. p. 267.

[54] Idem, I. cit. I. p. 271-278

[55] Idem, I. cit. 1. p. 202.

[56] Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 272.

„Consiliul universal şi suprem, dar secret, al Masoneriei, compus din nouă membri, trebuie să ţină în rezervă, pentru reprezentanţii naţiei jidoveşti, un minimum de cinci locuri” (G. des Mousseaux, Le Juif, p. 359). Dar, probabil, Consiliul despre care vor­beşte acest autor nu constituie încă autoritatea supremă a Francmasoneriei.

[57] A Chabauty, Les Juifs nos maitres, p. 132.

[58] C. R Les travaux du Grand-Orient, 16 Janvier au 29 Fevrier 1897, p. 10; vezi Prache, I. cit., p. 289.

[59] Trocasse, L'Autriche juive, p. 190.

[60] C. R. du Conveni de 1895, p. 209; vezi Prache, I. cit., p. 313.

[61] Copin-Albancelli, I. cit, II, p. 195.

[62] Bull du Grand-Orient, 1891. p. 602; vezi Prache, I. cit., p. 258.

[63] C. R. du Convent de 1900. p. 158-159; vezi Prache. I. cit., p. 263.

[64] Copin-Albancelli, I. cit., fi, p. 197.

[65] Idem, I. cit., n, p. 198.

[66] Idem.

[67] Idem. I. cit. I. p. 31-32.

[68] Copin-Albancelli, I. cit., II, p. 63.

[69] Idem, I. cit., II. p. 66.

[70] Idem.

[71] Sf. Ap. şi Ev. Matei, c. XXV, v. 31-40.

[72] Drumont, I. cit, II, p. 336.

[73] Idem, I. cit, II, p. 337.

[74] Anumite societăţi masonice sunt francamente satanice. Iniţiaţii lor profesează cultul lui Lucifer, adorând pe acesta ca fiind adevăratul Dumnezeu. Ei sunt animaţi de o ură implacabilă în contra Dumnezeului creştinilor, pe care îl declară înşelător.

Ei au chiar o formulă care le rezumă starea de spirit G... E... A.. A... I.. H... H... H... A.. D... M... M... M..” - ceea ce înseamnă: Glorie şi iubire lui Lucifer; ură, ură, ură, Dumnezeului blestemat, bleste­mat, blestemat.

Am putut constata, - zice Copin-Albancelli, - că o asemenea asociaţie, - formată din bărbaţi şi din femei, - este o adevărată şcoală de desfrânare, care întrece tot ce se poate închipui, - şi chiar asasinatul e adeseori practicat”. (Copin-Albancelli, I. cil., I. p. 295).

În ritualurile masonice există o legendă după care francmasonii ar descinde toţi din Hiram, - constructorul Templului din Ierusalim, - şi din Balkis, regina din Sabba.

Aceştia ar fi, amândoi, urmaşii lui Cain, - care, în loc să fie fiul lui Adam şi al Evei, ar fi fiul Evei şi al lui Eblis, îngerul de lumină, adică Lucifer. (Copin-Albancelli, I. cit.. 1, p.292).

[75] Paulescu, Instincte sociale, etc. 1910, p. 159 (Sfetea, edit).

[76] Drumont, Leit. I. p. 265. Asociaţia ocultá a Iluminaţilor  fu dizolvată, în 1786, înainte de Revoluţia franceză, de către guvernul bavarez care confiscă multe documente infame şi le depuse în Arhi­vele Statului, unde se găsesc şi astăzi. (Barruel, Memoires pour servir a l'histoire du Jacobinisme, Hambourg, 1803).

[77] Drumont, I.. cit, 1, p. 276.

[78] Vezi scrisoarea cardinalului Mathieu, Arhiepiscop de Besancon, 7 aprilie 1875, citată de Drumont în la France Juive, I, p. 276.

[79] Annuaire du Grand-Orient de France, pour l'annee maçonnique, commencant le l-er marş. 1899.

[80] M. Talmeyr, la Franc-imçonnerie et la Révolution francaise. 1904. p. 7 (Perrin edit.)

Motioie a descris ceremonia la care a trebuit să se supună Ducele Philippe d'Orleans, pentru ca să fie primit cavaler Kadoş.

„Louis-Philippe-Joseph fu introdus, de cinci francmasoni, numiţi Fraţi, într-o sală întunecoasă.

În fundul acestei săli era reprezentată o peşteră care conţinea nişte oseminte, lumi­nate de o candelă de mormânt. Într-un colţ al sălii era pus un manechin, înveşmân­tat cu toate podoabele regalităţii...

Ducele d'Orleans fu înarmat cu un pumnal şi i se ordonă să-l înfigă în păpuşa încoro­nată, - ceea ce dânsul execută...

I se mai dădu porunca să taie capul acestei figuri, să-l ţină ridicat cu mâna dreaptă şi să păstreze pumnalul în mâna stângă; - ceea ce dânsul şi făcu. Atunci i se spuse că osemintele ce vedea în peşteră, erau ale lui Jacques de Molay, Mare-Maestru al Ordinului Templie­rilor şi că omul, al cărui cap însângerat îl ţinea în mâna dreaptă, era Philippe le Bel, regele Franţei”, - adică strămoşul său. (Montioie, Histoire de la conjuration du duc dOrleans, vezi Drumont, I. cit. I. p. 279).

[81] Drumont, I. cit p. 281

[82] M.Talmeyr, I. cit. p. 63

[83] Drumont, I. cit. I. p. 276-277.

[84] Marat este ovrei. Adevăratul său nume este Mara. Familia sa a fost gonită din Spania; ea s-a refugiat în Sardinia, apoi în Elveţia şi, neputând să se mărturisească pe faţă jidovească, s-a făcut protestantă.

Cu lepra care-l roade, cu murdăria în care trăieşte, cu ura neîmpă­cată ce o arată so­cietăţii creştine, el este în adevăr un Maran (ovrei spaniol), care răspunde rugurilor din Spania, prin guillotina din Franţa (Drumont, I. cit, I, p. 298).

[85] M. Talmeyr, I. cit, p. 35-36; vezi şi Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 316.

[86] Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 315.

[87] M. Talmeyr, I. cit, p. 38

[88] Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 311.

[89] Idem, I. cit, I, p. 313. De altfel, închiderea Lojilor nu incomo­dează câtuşi de puţin pe un autor francmason, F. Schaffer, care publică în Bulletin maçonnique de la Loge Symbolique Ecossaise, un studiu unde arată că principalele Loji din Paris, dispărând în timpul Revoluţiei, se transformară în cluburi. Astfel, de exemplu, Clubul „Amis de la Verite”, deschis la 15 oct. 1790, la Palais Royal, nu era decât o veche Lojă (Copin-Albancelli, I. cit, LI, p. 334).

[90] Barruel, Mémoires pour servir a l'histoire du Jacobinisme, T. V. c. XI, Hambourg, 1803; citat de M. Talmeyr in La Franc-maçonnerie et la Révolution française, p. 34.

[91] M. Talmeyr, I. cit., p. 39.

[92] Idem, I. cit, p. 40.

[93] Taine, Les Origines de la France contemporaine, III, p. 45.

[94] Ibidem, I. cit, p. 46.

[95] Idem, p. 55.

[96] Idem, p. 56

[97] Idem, p. 57.

[98] Articol al lui Malet-Dupan. - citat de Taine, I. cit. III. p. 121.

[99] Taine, I. cit, III, p. 55.

[100] Idem, p. 58.

[101] Agitatorii au ca lozincă: Eşti sigur? şi ca răspuns: un om sigur” (Taine, I. cit, III, p.60).

[102] Taine, I. cit, în, p. 59.

[103] Idem, p. 60.

[104] Augusfin Cochin et Cb, Charpentier. La campagne electorale de 1789, en Bourgogne. Action française, Novembre, 1904; vezi Copin-Albancelli. I. cit, I. p. 317.

[105] Idem, I. cit; v. Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 320.

[106] Louis Blanc, Histoire de Ia Revolution française; vezi Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 306-311.

[107] Barruel, Mémoires etc, T. V, c. XII; vezi M. Talmeyr, I. cit, p. 53.

[108] M, Talmeyr, I. cit, p. 8 şi 9.

[109] Francmasoneria are drept deviză: Libertate, Egalitate, Fraternitate”, în Cotistitution du Grand-Orient de France; vezi Bidegain, I. cit. p. 11.

[110] Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 356 şi 363.

[111] Ibidern, p. 430.

[112] Drumont, I. cit, I, p. 266.

[113] Sismondi, Histoire de France, T. XXIX, p. 231.

[114] Lá Dijon se văd principalii Iacobini „traversând oraşul, fiecare cu câte un potir la sub­ţioară. Este paharul lor de băut; oricine este ţinut să aducă pe al său la cârciuma Montagne”. (Taine, I. cit, IV. p. 341).

[115] Taine, I. cit, II, p. 214.

[116] Idem, I. cit, II, p. 229.

[117] Idem, I. cit, II, p. 234.

[118] Idem, I. cit, II, p. 235.

[119] Idem.

[120] Idem, I. cit, II, p. 241.

[121] Idem. I. cit, II. p. 237.

[122] Idem.

[123] Idem, I. cit, II, p. 238.

[124] Idem. I. cit. IV, p. 85.

[125] Idem,I. cit., II. p. 439.

[126] Taine, I. cit, II, p. 442.

[127] Idem, I. cit. IV, p. 85.

[128] Idem, I. cit, IV, p. 600.

[129] Idem, I. cit, IV, p. 89.

[130] Idem.

[131] Idem, I. cit, IV, p. 599.

[132] B. Lazare, L'Antisémitisme. p. 224-225.

[133] Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 366.

[134] B. Lazare, I. cit., p. 226.

[135] Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 379.

[136] G. des Mousseaux, Le Juif, c. X, p. 368-369.

[137] B. Lazare, I. cit., p. 205.

[138] B. Lazare, I. cit, p. 342-343.

[139] Idem, I. cit, p. 204.

[140] Idem.

[141] Idem.

[142] Idem.

[143] Idem.

[144] Idem.

[145] Copin-Albancelli; I. cit, I, p. 381.

[146] Idem, I. cit., I, p. 387.

[147] Ch. Goyau. Eidée de Patrie et l'Humanitarisnie. v. Copin-Albancelli, 1. cit, I, p. 387.

[148] Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 388.

[149] Este de remarcat faptul că, în timpul Comunei, s-au jefuit şi incendiat palate, minis­tere şi case particulare ale creştinilor, - dar nu s-a atins nimeni de vreo proprietate jidănească, astfel nu s-a pus foc nici măcar la una din cele 150 clădiri ce aparţin fami­liei Rotschild. (Drumont, I. cit, I, p. 405).

[150] Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 389-390.

[151] Paulescu, Instincte sociale, Patimi şi Conflicte etc, p. 201 şi următoarele.

[152] Copin-Albancelli, I. cit.. II, p. 459

[153] Idem, I. cit. II, p. 449-451

[154] Liberaliştii francmasoni intervin şi în familia creştină, - pe care ar voi să o distrugă, - şi încearcă să micşoreze autoritatea tatălui, căruia i se ia educaţia copiilor. La Conventul din 1902, F. Debierre se exprimă astfel:

Părintele de familie nu trebuie niciodată să uite că, în ceea ce priveşte drepturile sale asupra propriilor săi copii, el le deţine prin delegaţie. El nu lucrează, faţă de copiii săi, decât ca delegat al societăţii şi, - după cum societatea nu-i permite să otrăvească cor­pul copiilor, - tot aşa ea nu-l lasă să intoxice nici conştiinţa morală a aces-tor copii”. (C.R du Convent de 1902, p. 208; v. Prache, I. cit, p. 67).

Iată că şi congresul Lojilor algeriene şi tunisiene, din 1903, vorbeşte în acelaşi sens: „Considerând că nimeni n-are dreptul să impună sau să înveţe pe copii o religie oare­care;

Considerând că părintele de familie nu poate, - fără să-şi piardă drepturile asupra co­piilor, - să se atingă de viaţa, de moralitatea şi chiar de patrimoniul lor, că, tot aşa, el nu poate să impună copiilor principii care pervertesc inteligenţa, - la o vârstă când ei sunt în imposibilitatea de a le discuta;

Emite dorinţa ca o dispoziţie astfel concepută să fie adăugată Codului civil:

Împiedicări formale să fie făcute părinţilor... de a da sau de a învăţa, pe copii, o religie oarecare, - sub pedeapsa de a pierde puterea părintească... Şi, în caz de infracţie, bine constatată, copii să fie luaţi şi să fie confiaţi Statului, pe socoteala părinţi­lor”. (C R du 10-éme Congres maçonique des Loges de l'Afrique du nord, tenu a Tizi-Ouzou, Avril, 1903, p. 36; v. Prache, I. cit, p. 71).

Aceşti nemernici francmasoni vorbesc de morala creştină care, după ei, „otrăveşte conştiinţa morală a copiilor” şi „le perverteşte inteligenţa”, - fără măcar să se gân­dească că spusele lor se potri­vesc întocmai cu morala talmudică, împotriva căreia însă nu e permis nimănui să îndrăznească a vorbi într-o Lojă masonică.

[155] B. Lazare, I. cit., p. 360-361.

[156] B. Lazare, I. cit, p. 343-344.

[157] 2. Ca şi liberaliştii, socialiştii vor cu orice preţ să distrugă familia creştină, - care, de alt­fel, nici nu există pentru talmudişti (vezi anterior) - şi ei preconizează, pentru a ajunge la acest scop:

a) o falsă emancipare a femeii:

„Femeia este stăpână pe inima sa; ea o împarte cui îi convine. O relaţie încetează de a-i place, liberă este să o rupă şi să-şi poarte afecţia în altă parte”. (Bebel Die Frau, p. 192).

b) o educaţie comună a copiilor şi o suprimare a autorităţii binefăcătoare a tatălui în familie:

„Important este să se suprime radical autoritatea tatălui şi puterea lui, ca şi regală în familie... Copilul trebuie sustras acestei autorităţi şi trebuie pus sub tutela Statului... Copiii, nu sunt şi ei ca părinţii? Pentru ce să-i constrângi să se supuie? Cu ce drept?

Să nu mai fie supunere, căci atunci nu mai este egalitate”. (Benoit Malon, Socialisme intégral. Paris).

Bineînţeles că asemenea inepţii sunt bune numai pentru creştini... dar nu şi pentru jidani.

[158] B. Lazare, I. cit. p. 392.

[159] Congres des Loges du Centre. 1894, p. 51; v. Prache, I. cit, p. 88.

[160] Prache, I. cit., p. 89.

[161] Revue maçonnique, Octobre, 1900, p. 154; v. Prache, I. cit, p. 89.

[162] C. R des travaux de l'Assemblée générale, 3-8 Septembrie 1900. p. 376 - 378 ; vezi Prache, I. cit, p. 90.

[163] Vezi B. Lazare, Les Juifs en Roumanie, p. 100.

[164] Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, 1910. Am fost nevoit să traduc pe româneşte bolboroseala de neînţeles a acestui jidan.

[165] Dobrogeanu-Gherea, I. cit, p. 420

[166] Idem, I. cit, p. 373

[167] Dobrogeanu-Gherea, I. cit. p. 420

[168] Congres maçonnique des Loges des Deux-Charentes, Cognac. 26 nov. 1899, p. 10; v. Prache, I. cit, p. 312

[169] B. Lazare, I. cit, p. 344

[170] Drumont, I. cit. I, p. 322.

[171] Idem, I. cit, I. p. 528-529

[172] Antialcoolul”, martie 1912, p. 172-173

[173] „Antialcoolul”, aprilie 1912, p. 187

[174] Idem, p. 189

[175] Idem. p. 186

[176] Printre colegii noştri, profesori universitari, care au aderat la această asociaţie, nu­mărăm mai mulţi amici ce ne sunt scumpi şi pe care îi stimăm, atât pentru marea lor valoare ştiinţifică, cât pentru inima lor bună. De altfel, numai această bunătate i-a făcut să se înscrie în capul prospectului-reclamă al Bunilor-Templieri.

[177] „Antialcoolul”. noiembrie-decembrie 1911. p. 128.

[178] Idem, p. 97

[179] „Revista catolică”, 1913

[180] Partidul junei-Turcii a fost creat de un jidan, Midhat-Paşa, fiul unui haham din Unga­ria. (Drumont I. ciL, I, p. 113).

[181] Bull du Grand-Orient, sept 1886. p. 545; vezi Prache, I. cit, p. 96

[182] Cum Francmasoneria numiră de-abia 30.000 membri, - atât în Franţa cât şi în Co­lonii, - n-ar trebui să fie în Parlament decât 3 francmasoni, în loc de 500 câţi sunt astăzi

[183] Copin-Albancelli, I. cit. I, p. 129

[184] Bull. maçonnique, 1891, p. 240 şi 272; vezi Prache, I. cit., p. 122

[185] Chaine d'union, 1885, p. 51; v. Prache, I. cit. p. 118.

[186] Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 129.

Astfel se explică faptul că, în Franţa, nivelul intelectual al Parla­mentului este cu mult mai jos decât acel al Naţiunii, - contrariu celor ce se petrec în alte ţări.

[187] Bull. du Grand-Orient, 1894, p. 389; v. Prache, I. cit, p. 94

[188] Bull. du Grand-Orient, 1895. p. 467; v. Prache, I. cit. p. 94.

[189] C. R du Convent, 1898. p. 313; v. Prache, I. cit, p. 315.

[190] Bull. du Grand-Orient. 1890. p. 500; v. Prache. I. cit. p. 315.

[191] J. Bidegain, I. cit, p. 115.

[192] Vezi facsimilul fotografic al acestei fişe în J. Bidegain, I. cit, p. 87.

[193] J. Bidegain, I. cit. p. 75-76.

Ministru de război, de care vorbeşte G. de Villeneuve, era genera­lul F. Andre, - care îndată fu pălmuit, în plină Camera, de către deputatul Siveton.

De aici a rezultat un proces. Dar, acest proces ar fi deşteptat Franţa şi, cu ea, lumea întreagă, - şi ar fi arătat în plină lumină turpitudinile ascunse ale Francmasoneriei. Trebuia deci să fie împiedicat cu orice preţ, - şi aceasta nu se putea obţine decât su­primând illico pe acuzat. Şi într-adevăr, chiar în ajunul acestui proces, Siveton fu găsit asasinat în cabinetul său.

[194] Circulate confidentielle du Grand-Orient aux diverses loges de France, vezi Prache, I. cit, p. 115; vezi şi J. Bidegain. I.. cit, p. 182.

[195] Apăsarea jidovului nu este stăpânirea, oarecum inconştientă, a unei fiinţe superi­oare, - ci este asuprirea unei fiinţe inferioare, care se impune elitei printr-un fel de obstinaţie grosolană, printr-un dispreţ tenace şi surd al libertăţii altora, printr-o vo­inţă încăpăţânată în amănuntele cele mai minuscule”. (Drumont, I. cit.. I. p. 20).

[196] Catolicismul, - pe care Francmasoneria îl numeşte fanatism, obscurantism, - este vrednic de ură, din cauza intoleranţei sale şi francmasonii se revoltă în contra aces­tei intoleranţe. Dar, aceşti sectari, aşa-zişi toleranţi, nu tolerează nici o religie,... nici pe a Evangheliei, nici pe a Coranului,... afară de aceea a Talmudului (Coprin-Abancelli, I. cit., II, p. 130,131,136).

[197] Chaine d'Union, iulie 1880, p. 199.

[198] Bull. du Grand-Orient de France, 1885.

[199] „L'Accacia”, revistă masonică, 1902.

[200] C. R. du Convent, de 1903, p. 381.

[201] „Monde maçonique”, aprilie 1881, p.503.

[202] Francmasoneria a nuntit deci, timp de 150 de ani, când a afir-mat că „respectă cre­dinţa religioasă a fiecăruia din membrii săi” şi că „cel ce se depărtează de la dato­riile religiunii, nu este adevărat mason” (Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 92 şi 88). Dar s-ar putea să ni se obiecteze: dacă Francmasoneria este anti-creştină în ţările ca­tolice ca Franţa, Italia, Spania, Austria... ea este reli­gioasă, conservatoare, tradiţiona­listă, patriotă în Engtitera, în Germania, în America...

Binevoiţi să aşteptaţi puţin. Rândul acestor ţări va veni în curând. (Copin-Albancelli. I. cit. I, p. 86 şi 83).

[203] Să nu-şi închipuie cineva că ura iudeilor în contra creştinismu­lui provine din faptul că Hristos s-a lepădat de legea jidovească (care a fost redactată mai târziu şi a constituit Talmudul), - nici că a fost un Mesia, diferit de cel pe care-l aşteptau evreii (adică un fel de Mahomet jidănesc).

Ei bine, nu. Ovreii urăsc creştinismul tocmai pentru că este o religie perfectă, care se opune patimilor de proprietate şi de dominaţie şi, prin urmare, constituie un ob­stacol serios la împlinirea poftelor de jaf şi de despotism ale lui Israel.

[204] Pentru a acoperi aceste enormităţi monstruoase ale persecuţiei, care întrec orice închipuire, guvernanţii au făcut să se spună poporului, prin ziarele ovreieşti, că con­gregaţiile din Franţa ar poseda un miliard.

Poporul, - credul ca întotdeauna şi avid de atâta bogăţie, pe care şi-o imaginează că trebuie să-i revină lui, - lăsă să se facă.

Toate bunurile congregaţiilor au fost confiscate şi vândute la mezat; iar rezultatul a fost că nu s-a adunat nici măcar îndeajuns pentru a plăti cheltuielile urmăririi.

[205] „Ascuns îndărătul Francmasoneriei... ovreiul poate îndeplini răul fără să fie: respon­sabil” (Drumont, I. cit.. II. p. 330).

[206] Paulescu, Noţiunile de Suflet şi Dumnezeu în Fiziologie, Bucureşti. 1906.

[207] Acest Haeckel este o mare legumă într-o Lojă a Liberei-cugetări masonice.

[208] În plus. „Istoria a fost falsificată de Puterea întunericului, ce depune pata neagră a veşnicei minciuni pe tot ce atinge” (Copin-Albancelli, I. cit, I. p. 322). Şi într-adevăr istoria ce se învaţă la noi în şcoli este mincinoasă căci, de ordinar, e tradusă din franţuzeşte după cărţi făcute de francmasoni.

[209] Paulescu, Despre stil în fiziologie: v. Definiţia fiziologiei, etc. I,1914. (Sfetea edit).

[210] Un om de ştiinţă este astăzi obligat să piardă un timp enorm ca să înveţe 5 sau 6 limbi, - dacă nu vrea să se rătăcească în faţa acestui Turn al lui Babei ce a devenit ştiinţa modernă.

Sa încercat, să se remedieze acest inconvenient prin crearea unor limbi artificiale, ca Volapuk, ca Esperanto etc., care să servească de limbi universale, înlocuind limba la­tină dizgraţiată. Dar.... ziarul „Universul” (5 august 1912) ne aduse vestea că Esperantiştii, reuniţi în Congres la Cracovia, au cerut ca adunările lor să fie considerate ca liber-cugeratoare... şi au dat afară pe catolici.