Revoluţionarii de la 1848 şi francmasoneria

       De la începutul secolului al XIX-lea merg la studii la Paris o seamă de tineri boieri, militari si intelectuali, tineri care vor deveni marile figuri revoluţionare de la 1848. Majoritatea frecventau cursurile la Collège de la France, o instituţie care organiza prelegeri pe durata a doi ani, destinate de obicei studenţilor străini, mai ales celor cu mijloace materiale reduse, neexistând obligativitatea susţinerii examenelor.

      Tinerii români veniţi aici vor intra în masonerie pentru a-şi înmulţi relaţiile, pe care să le facă favorabile patriei lor. Majoritatea au fost iniţiati în loja L’Athénée des Étrangers, loja cu reputaţie foarte liberală sau în loja Rose du parfait silance. C. A. Rosetti şi cei doi Brătieni, Ion şi Dumitru, vor intra în 1845 în loja L’Athénée des Étrangers. Printre românii iniţiaţi la Paris se mai numară: Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Costache Negri, Christian Tell, Gheorghe Magheru, Alecu Russo, G. Balş.

Activitatea naţionalistă a fost intensă şi în Paris: hotărăsc să editeze gazeta L’Etoile du Danube, au organizat o veritabilă campanie de presă în vederea sensibilizării prinţului Napoleon şi a marilor demnitari europeni, articole în favoarea românilor fiind publicate în principalele ziare pariziene, ca de exemplu Le Journal des Peuples, în acest cotidian nume ca Golescu, Brătianu si Rosetti, aparând alături de cele ale lui Girardin sau Proudhon. Revista pariziană L’Illustration a publicat în 1848 un album moldo-vlah ce s-a bucurat de un mare succes, Edgar Quinet şi Jules Michelet au conferenţiat tratând subiecte cu caracter masonic, urmărind a servi intereselor românilor.

      Un aspect neelucidat încă îl contituie sursa fondurilor însemnate cu care gruparea naţionalistă română din Paris a finanţat eforturile uriaşe de propagandă, pregătirea logistică pentru declanşarea revoluţiei în Principate şi numeroasele călătorii politice pe care le făceau în interesul cauzei naţionale. O versiune, neconfirmată cu documente, acrediteză ideea unor prime contacte cu marea finanţă evreiască, care se va găsi puţin mai târziu implicată direct în Bucureşti, introducerea problematicii evreieşti în programul revoluţionar românesc sporind suspiciunile. Fenomenul a avut un ecou cert în articolul 21 din Proclamaţia de la Izlaz, unde se cerea emanciparea israeliţilor. Mult timp oamenii politici de dreapta si publiciştii conservatori au văzut aici începutul unui pact făcut cu evreii pentru acordarea cetăţeniei. Acesta teorie nu poate fi adevărată, deoarece aproape toţi paşoptiştii au fost antisemiţi, şi mă refer aici la Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Ion Heliade Rădulescu, care au atras atenţia încă de atunci asupra pericolului la care se expune naţiunea română prin colonizarea evreilor. Totodată, Nicolae Paulescu, cel mai acid critic român din perioada interbelică asupra problemei evreieşti, nu face altceva decât să elogieze tineretul român, instruit în străinătate, pentru că nu a luat de acolo decât idei sănătoase de democraţie şi nu s-a lăsat înşelat de evrei aşa cum s-a întâmplat cu tineretul francez, austriac, italian şi rus. ,,Într-adevăr, nici bonjuriştii de la 1848, care au adus în ţară doctrinele liberalismului, nici generoşii de la 1900, care au venit cu idei socialiste, n-au trădat patria. Înzestraţi cu mult bun simţ, ei au înţeles trebuinţele esenţiale ale României şi au arătat un viu patriotism, luptând din toate puterile contra pericolului evreiesc.”

       O altă societate care a pregătit revoluţia paşoptistă este celebra Frăţia, prima societate serioasă de tip masonic, întemeiată de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell, la care s-a mai adăugat ulterior Alexandru G. Golescu. Acţiona sub deviza: Dreptate! Frăţie! Printre membrii ei se aflau mulţi militari. Avea ramificaţii în Moldova şi Transilvania. Ea se servea de o societate literară organizată în 1843, numită Asociaţia literară a României şi avea o filială la Paris, Societatea studenţilor români. Tinerii de la Paris făceau o adevarată şcoală a revoluţiei, închegând legături cu cercurile democratice franceze. Informaţiile care s-au păstrat despre această organizaţie, prin intermediul lui Ion Ghica, arată clar tipologia carbonară, dar şi caracterul ei autohton, adaptat unei realităţi româneşti pentru care aplicarea unor principii din ritualurile lojilor francmasonice ar fi constituit un impediment al posibilităţii sale de difuzie. Ghica scrie depre ea: ,,fiecare frate cunoscând numai pe şeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care îl catechisise, îl iniţiase, de la care primea ordine şi instrucţiuni şi căruia datora ascultare şi supunere cu pericolul vieţii şi al averii, păstrând secretul cel mai absolut”. Analiza acestui text duce la concluzia că Frăţia era o organizaţie secretă de tip militar, îndepărtată de constituţiile şi ritualurile unei loje francmasonice autentice regulare, folosirea terminologiei creştin-ortodoxe pentru gradele corespunzătoare masoneriei albastre şi jurământul cu preţul vieţii şi al averii, demonstrând un autohtonism inconfundabil.

      Dan Amedeo Lăzărescu sugerează implicarea masonilor vest-europeni în realizarea revoluţiei, românii afiliaţi lojilor pariziene fiind folosiţi în cadrul ideologiei mazziniene. Lamartine i-a sfătuit personal pe Bălcescu, pe fraţii Brătieni şi pe Rosetti să se întoarcă în patria lor şi să aştepte de acolo semnalul din partea lui, pentru a dezlănţui revoluţia naţională. Revoluţia nu s-a declanşat nici mai devreme, nici mai târziu decât la data de 9 iunie 1948, moment în care Bălcescu a primit semnalul de atac trimis de Lamartine prin dr. Louis Mandl. Acest lucru demonstrează încă o dată că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspiraţiile etnice ale momentului, şi astfel paşoptiştii par a fi fost naţionalişti sinceri şi masoni prin conjunctură.

     O dată înfrântă revoluţia de la 1848, boierii români căzuţi pradă trupelor ruseşti şi otomane, vor fi nevoiţi să ia calea exilului, care a durat nouă ani, între 1848 şi 1857. În acest timp au prestat o excepţională propagandă patriotică, convingând intelectualitatea europeană de necesitatea construirii unui stat unitar român la gurile Dunării, care să constituie un scut de apărare împotriva expansionismului rusesc şi turcesc ce îşi cauta drum spre Europa. Românii reuşesc sa intre în toate structurile europene care ar fi putut să sprijine cauza naţională. Astfel Dimitrie C. Brătianu făcea parte din Comitetul Central Democratic European, înfiinţat de Giuseppe Mazzini în iunie 1850. La Londra, în cadrul Comitetului Revoluţionar al Europei Răsăritene erau prezenţi Nicolae Bălcescu, Alexandru Gh. Golescu si Ion Ghica. Iar la Paris, Ion Brătianu, prin implicarea lui în complotul asupra lui Louis Napoleon, reuşeşte încă o dată să atragă atenţia cercurilor politice asupra problemei românilor.

     Eforturile acestor revoluţionari se concretizează prin unirea celor două Principate Române în 1859, apoi prin politica de modernizare a statului. Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti au fost naţionalişti categorici, care chiar dacă au făcut destule greşeli de apreciere a realităţii, au sfârşit prin a mişca naţiunea română înainte, prin istorie.

      Naţionalismul sincer al masonului prin conjunctură Ion Bratianu se poate observa clar din dezgustul acestuia faţă de implicarea masoneriei în Comuna din Paris, care l-a îngrijorat în privinţa denaturării caracterului naţionalist al revoluţiei burgheze spre un profil internaţionalist, cu o perspectivă care anula naţionalitatea. Totodată scârbit de ateismul Marelui Orient de Franţa, sub a cărui obedienţă se afla şi francmasoneria din România şi de jocurile necinstite făcute la Congresul de la Berlin, el decide să-şi ducă lupta împotriva internaţionalismului francmasonic şi a capitalului străin condiţionat. Acum se produce celebra scenă, în care liderul Partidului Naţional Liberal îşi cheamă cei trei fii, pe Ionel, Dinu şi Vintilă şi le ordonă să nu devină niciodată francmasoni.

Organizaţii secrete în secolul al XIX-lea în Ţările Române

        Începutul secolului al XIX-lea a fost animat de spiritul Revoluţiei Franceze. Aceasta trezeşte în rândul popoarelor ideea naţională, idee ce va continua să frământe naţiunile europene atâta timp cât acestea nu îşi vor delimita definitiv conturul lor politico-geografic.

        Ţările Române se găseau sub umilitorul jug al domniilor fanariote. Animaţi de convingerile unei renaşteri naţionale şi crezând într-o unire a tuturor românilor sub aceeaşi conducere, majoritatea boierilor români se vor implica în această luptă, care începe cu Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi culminează cu Revoluţia de la 1848 şi unirea Principatelor. Programele şi planurile acestor acţiuni au fost făcute în cadrul unor organizaţii secrete, asemănătoare masoneriei, dar neidentificându-se cu aceasta, chiar dacă între rândurile lor se găseau şi masoni. Raţiunea pentru care au fost create aceste societăţi nu era una politică ocultă, ci doar aceea de a oferi o siguranţă faţă de puterea fanariotă şi un mediu prielnic dezvoltării programelor. Faptul că ele au fost iniţiate sau organizate de masoni, care aparţineau unei loji francmasonice, ce avea cu totul alt destin decât organizaţia, politică sau culturală secretă, în sine, precum şi faptul că ei au introdus anumite ritualuri sau procedee conspirative preluate din regulamentele lojilor, nu le face echivalentul francmasoneriei. Iată ce scria Ioan Maiorescu într-o scrisoare adresată lui George Bariţiu: ,,Am copiat în minte un plan de a întemeia o soţietate naţională, a căreia mădularii să lucreze neîncetat, fără îndeobşte a fi cunoscuţi. Articularii să fie în orice fel de materie, afară de politică, însă naţionali. Numele să fie Organ Naţional”.

      Prima etapă a acestui plan a fost Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, considerată ca un preludiu al celei de de la 1848. Importanţa mişcării revoluţionare de la 1821 stă în mesajele sale politice şi mai ales în caracterul ei naţional. Tudor are meritul de a revela criza sistemului feudal, marcând începutul statului naţional modern, ştiind să confere revoluţiei sale, în contextul mişcărilor contemporane din Balcani, o orientare corespunzătoare situaţiei date, atrăgând atenţia asupra tuturor simbolurilor naţionale: origini, tradiţii, limbă şi teritoriu. Trecând peste binecunoscutele cauze şi consecinţe, mă voi referi aici doar la presupusa apartenenţă a lui Tudor la francmasonerie.

        A. D. Xenopol afirmă că Iordache Olimpiotul, aromân de origine şi aflat sub serviciul Eteriei, ordonă lui Tudor să ridice ţărănimea de peste Olt în sprijinul cauzei sfinte, sugerând un nivel de subordonare nefiresc şi care şi-ar avea rostul numai printr-o ascendenţă masonică a lui faţă de Tudor. Într-un interviu acordat de Constantin M. Moroiu, Marele Maestru al Masoneriei Române, acesta afirma despre eroul oltean că se pare că ar fi fost francmason. Iar Ion Heliade Rădulescu în lucrarea sa Equilibru între antithesi (1858-1859) spunea: ,,Scularea lui Tudor a fost produsă din sânul unei societăţi secrete afiliate la societăţilor grecilor ce aspira la libertatea patriei lor”.

        Dovezi evidente nu există în acestă privinţă, dar în schimb sunt suficiente dovezi care să afirme contrariul şi cel mai puternic argument ar fi acela că Tudor era un dreptcredincios ortodox, ctitor de biserici şi permanent slujitor al credinţei, întreaga sa corespondenţă fiind străbătută de un sentiment creştin curat. Academicianul Andrei Oţetea respinge posibilitatea ca Tudor să fi fost francmason şi nici membru al vreunei societăţi secrete iniţiate în vederea răscoalei generalizate din Balcani. De iniţierea lui Tudor prin Iordache Olimpiotul în Eterie, aşa cum susţinea Nicolae Iorga, nici nu poate fi vorba.

       Cu privire la originile Eteriei sunt mai multe variante:

  1. a fost creată la Odesa în 1814 de grecul Xanthos de Patmos, francmason, care i-a dat şi numele de Philike-Hetairia, organizându-i ritualul inspirat după cel al masoneriei. Scopul declarat al acestei societăţi secrete era unirea armată a tuturor creştinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe Crucea asupra Semilunei;

  2. a fost organizată la Viena de prinţul Alexandru Ipsilanti, membru al unei loji francmasonice din Petersburg şi de câţiva tineri greci;

 3. originea a stat într-un nucleu de greci cultivaţi, care au format o organizaţie inspirată din Tugenbund-ul german, cu cinci grade: adepţii, bacalaureaţii, preoţii din Eleusius, prelaţii şi marea arcă.

    

   Proiectul viza renaşterea Greciei sub chipul Marii Elade, care cuprindea şi Ţările Române, de aceea armata eteristă s-a comportat ca o armată de ocupaţie pe teritoriul românesc, dedându-se la jafuri şi distrugeri. Trebuie spus că această organizaţie era formată exclusiv din greci şi că acolo unde găsim indivizi de altă origine etnică, este vorba doar despre simpatizanţi, sprijinitori, membri ai altor mişcări similare şi agenţi plătiţi ai mişcării. Ori Tudor nu se încadreză în niciuna dintre aceste categorii. Totodată, schimbarea atitudinii lui faţă de liderii Eteriei, chiar sub acuzaţia de încălcare a vreunui jurământ, îl distanţează de obligaţiile stricte ale unei loji masonice active, argumentând încă o dată neapartenenţa sa la o lojă masonică.

       Subiectul acesta trebuie privit într-un mod piramidal: o lojă masonică putea da naştere unei organizaţii politice secrete, cum a fost şi Eteria, care la rândul ei constituia nuclee conspirative la care asocia şi persoane de altă naţionalitate, pentru ca la limita de jos a ierarhiei să se afle grupuri paramilitare balcanice.

       Tudor nu putea să activeze într-o lojă masonică, deoarece singurele loji de atunci aflate pe teritoriul românesc erau Ovidiu nr. 25 şi Marte. Loja Ovidiu nr. 25 din Chişinău, iniţiată de poetul rus Alexandr Puşkin şi pusă sub obedienţa Marii Loji Astrea din Sank Petersburg, şi-a avut deschiderea în casa boierului Mihalache Gh. Caţiki la 7 iulie 1821 şi este recunoscută abia la 7 octombrie 1821. La acea dată, Tudor era mort de patru luni. Aparteneţa la loja Marte, despre care am vorbit anterior, este improbabilă, ţinând cont de relaţia lui Tudor cu armata ţarului.

         Restabilindu-se domnia pământeană, mulţi dintre aceşti boieri s-au reîntors în Ţara Românească. Venise timpul ca boierii să lucreze legal, şi nu în societăţi secrete, formându-se astfel Societatea Literară, în rândurile căreia vor intra numeroşi boieri din capitală. În sânul acestei organizaţii s-a născut o opinie naţională ce avea ca scop formarea unei naţiuni. Regulamentul Organic va fi redactat după Comitetul de reforme, elaborat de Grigore Ghica în mijlocul acestei societăţi. Societatea avea totuşi un caracter secret, chiar dacă era legală. Avea loc o iniţiere, care se făcea în altarul bisericii de la moşia lui Golescu, în care se jura obligativitatea îndeplinirii condiţiilor si articolelor Regulamentului. Se termina prin: Jurăm în cele din urmă că nicio pată de sânge, nicio violare, nu va întina îndeplinirea datoriilor noastre. După moartea lui Constantin Golescu, Ion Heliade Rădulescu va transmite programul societăţii secrete lui Ion Câmpineanu, un alt boier bogat, cu pregătire militară, venerabil al unei loji francmasonice din Bucureşti. Ei vor înfiinţa Societatea filarmonică, despre care Heliade menţiona: principiile acestei societăţi fură cu mult mai progresive decât cele precedente. Constituia un progres faţă de precedenta, accentuându-se revendicările politice în detrimentul celor culturale. Noua societate se va confunda cu mişcarea lui Câmpineanu şi cu cea radicală din 1840. Actuala mişcare a urmărit eliberarea naţională, cât şi restructurarea modernă a societăţii, programele ei demostrând egalitatea românilor, libertatea personală, libertatea tiparului, responsabilitatea ministerială şi convocarea unei adunări legislative în care toţi românii fără osebire să fie reprezentaţi. Avea un obiectiv idealist în construirea vechii Dacii, adică unirea tuturor românilor într-un singur stat. Iată ce scria Câmpineanu agentului polonez Adam Czatorizski: ,,Idealul românilor este să fie un singur popor, unit şi independent, să constituie un regat ereditar, pentru toţi românii, cu îndepărtarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii turceşti şi cu libertatea claselor sociale. Acest ideal e scopul nostru suprem”.

      Societatea Filarmonică a fost interzisă de către Curtea Domnească, după ce nişte străini au fost infiltraţi şi apoi au trădat.

     În Moldova spiritul revoluţionar naţionalist va fi identificat cu mişcarea cărvunarilor. Astfel, şi istoria României cunoaşte un episod carbonar autentic, prin acestă mişcare şi prin Constituţia ei din 1822. Ei încercau să unească ideologia Revoluţiei Franceze cu concepţia poloneză despre misiunea nobilimii, voind să stabilească egalitatea între nobili.

     Pentru a înţelege cât mai bine fenomenul carvonarismului moldovean, acesta trebuie prezentat în contextul european. Carbonarismul nu trebuie disociat de masonerie, faţă de care ar fi urmat un drum paralel plin de similitudini sau ar fi cunoscut un proces de contopire. Cea mai răspândită versiune în privinţa originii acestei mişcări spune că se trage din mişcarea naţionalistă italiană declanşată in secolul al X-lea între familiile Frangipani, Orsini, Gaetani şi Savelli, care îşi împărţiseră Roma în zone de influenţă şi se luptau pentru controlul asupra papalităţii. Aceste clanuri s-au unit împotriva Imperiului Romano-German, ducând o luptă lungă de eliberare. Majoritatatea enciclopediilor masonice plasează apariţia sau reapariţia sa în Italia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, ca influenţă venită din Franţa şi în legătură cu francmasoneria britanică şi iluminismul bavarez. Astfel, carbonarismul italian ar fi o dezvoltare a francmasoneriei care a găsit în Peninsula Italică o anumită stare de aşteptare politică şi un mediu favorabil dezvoltării unor societăţi secrete. Diferenţa lojilor italiene faţă de cele britanice s-a făcut încă de la început, carbonarismul având un pronunţat caracter politic, fiind dominat de ostilitate împotriva ocupaţiei austriece.

  O problemă importantă privind înţelegerea tipului de francmasonerie în care au intrat studenţii români de la Paris precum şi originea bipolară francmasonerie-carbonarism a ideilor sub care au acţionat în ţară, o constituie tipul de carbonarism din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Acesta era caracterizat de infuzia masivă de masoni francezi refugiaţi după eşecul mişcarii insurgente de la 1820, ce îşi propuneau ca la întoarcerea în Franţa să producă acolo o adaptare a ideilor napoletane.

        În Moldova, influenţa carbonară a fost primită de către boierii progresişti prin intermediul refugiaţilor polonezi şi ruşi francofoni, precum şi prin profesorii francezi veniţi aici. Boierii cărvunari aveau dreptul să se întrunească, să discute şi apoi să întocmească proiecte de legi. Din această activitate a rezultat Constituţia Moldovei din 1822 atribuită inginerului Ionică Tăutu, act care stă la baza sistemului democratic român. Ideea principală a acestei constituţii, formată din 77 de articole era principiul conducerii poporului prin elite, idee din cadrul ideologiei liberale de dreapta. Un alt principiu al aceleaşi ideologii este enunţat foarte precis: lozinca republicană Libertate şi egalitate este o anomalie socială şi trebuie respinsă. Noţiunea de egalitate civilă este la fel de extinsă ca şi în codul napoleonian. Articolele 8, 12, 18, 65 proclamă egalitatea tuturor înaintea legilor, selecţia urmând a se face după merit. Constituţia cărvunarilor de la 1822 duce spre concluzia că, dacă a existat o influenţă masonică sau carbonară asupra boierilor ce au elaborat-o, atunci aceasta a fost una curată, specifică vechii masonerii operative.

         În iunie 1841 se mai găsea la Iaşi o societate filarmonică, adesea depăşindu-şi scopul ei, amestecându-se în politică. Nu e sigur că această societate ar fi avut ceva în comun cu francmasoneria.

Începuturile francmasoneriei în România

       Trecând peste părerile forţate ale unor istorici care consideră ca primii masoni pe meleagurile carpatice ar fi fost Zalmoxis , iniţiat de Pitagora, sau Vlad Dracul , care a fost primit în Ordinul Dragonului, societate cu caracter secret, se poate admite totuşi teoria potrivit căreia Dimitrie Cantemir (1637- 1723), domnitor al Moldovei între 1710-1711, ar fi fost iniţiat într-o societate secretă ezoterică. Marcel Saphira crede că a fost iniţiat mason într-o perioadă când nu existau loji în Ţările Române, iar Emilian M. Dobrescu îl considera rozacrucian. De aceeaşi părere este şi Lucian Blaga, care spunea: ,,E de presupus apoi că Dimitrie Cantemir s-a folosit pentru întemeierea legăturilor sale cu oamenii din Occident şi de alte mijloace: nu este tocmai exclus ca asemenea motiv să-l fi îndemnat să se înscrie într-un ordin spiritual secret cum este acela al Roz Crucienilor, care îşi aveau fără îndoială masoneria lor. Cantemir a avut desigur ocazia să cunoască o doctrină iniţiatică, ce a exercitat o serioasă influenţă nu numai în veacul al XVIII-lea, ci şi mai târziu”.

         Mulţi masoni afirmă ca francmasoneria a găsit în Ţările Române un teren propice dezvoltării ei, deoarece spiritul masonic de înţelegere şi toleranţă religioasă se mulează pe caracteristicile poporului român, în a cărui cultură nu au existat niciodată lupte religioase. Ei însă trebuie să înţeleagă că principala caracteristică a fost dreapta credinţă, tot din cultura lui lipsind sectele, iar raţiunea pentru care unii români au aderat la un moment dat la masonerie, nu a fost nici într-un caz toleranţa, ci strict cauza naţională.

        Termenul de francmason, în forma arhaică de farmason, a intrat în vocabularul limbii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Nicolae Stoica de Haţeg, în Cronica Banatului (1785) aminteşte de frai-maorii şi frai-gasterii cu lojele lor. În 1787 avem consacrată forma de francmason în traducerea arhimandritului Gherasim. Iar în întâiul dicţionar analogic român, Cronica limbii române, manuscris din prima jumătate a secolului al XIX-lea, datorat boierului Iordache Golescu, găsim definiţia: ,,Farmazon şi francmason din cuvantul francez franc-maçon. Farmazon se zice o adunare, o soţietate de zidari ce prin taină chibzuie de ale arşitectoniei, arhitecturii, de ale meşteşugului lor. Farmazonie sau francmasonerie, adică tainica chibzuire a farmazonilor”.

        Originile francmasoneriei în România sunt incerte. Majoritatea istoricilor sunt de părere că masoneria a fost introdusă în Moldova de un italian nume Carra, împreună cu alţi trei marinari compatrioţi, înfiinţând în 1734 la Galaţi loja Loggia Gallazi şi loja Moldova în 1735 la Iaşi. Ambele se aflau sub obedienţa Marelui Orient de Italia. Primul venerabil al lojei Moldova a fost domnitorul Constantin Mavrocordat. Ceva mai târziu, fiind mutat de sultan la Bucureşti, îl va lua cu el pe Carra şi vor înfiinţa alte loji acolo. Mavrocordat îl va lăsa în locul său pe mitropolitul Leon Gheucă (1735-1789), episcop de Roman între 1769-1785 şi mitropolit al Moldovei între 1786-1788.

          Cu privire la acest Carra, părerile sunt împărţite. Unii istorici au acreditat ideea conform căreia cel care a introdus masoneria în Moldova a fost Jean Louis Carra (1743-1793), francez de origine, pe care îl gasim la Iaşi în deceniul al optulea al secolului al XVIII-lea, în calitate de publicist şi agitator politic. El îşi va găsi sfârşitul ca girondin în 1793. Această teză nu-şi are acoperirea istorică, deoarece prima lojă se formase deja în 1734, deci cu nouă ani înainte ca acesta să se fi născut.

         După alţii ar fi fost Antonio Maria de Chiaro (1669-1727), secretarul lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino. Şi această ipoteză este falsă pentru că Antonio del Chiaro murise în momentul când primele loji iau naştere. Legat de acest subiect ţin să răspund domnului Viorel Danacu, Mare Maestru al Marii Loje Naţionale a României, care afirma într-un interviu acum un an, că ,,primul român identificat în istorie ca aparţinând masoneriei este dreptcredinciosul Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă Română”. Domnia sa încearcă să demonstreze acest lucru prin faptul că este greu de crezut că Antonio Maria del Chiaro nu l-ar fi iniţiat şi pe Brâncoveanu, de vreme ce mai târziu a făcut acelaşi lucru cu domnitorul Moldovei. Prin declaraţia lipsită de documente si mai ales de logică, venerabilul dovedeşte încă o dată, că masonii, ca şi homosexualii, sunt acele ,,specii”, care în dorinţa de a-şi găsi legitimitatea, denigrează marile personalităţi.

          Istoricul Dan Berindei menţionează că italianul ar fi apărut mult mai târziu în Moldova, dar nu contestă faptul că s-ar fi implicat în acţiuni francmasonice atunci când efectiv s-ar fi aflat în Moldova. Horia Nestorescu-Bălceşti îl consideră, printr-un raţionament propriu, pe Antonio Maria del Chiaro ca fiind una şi aceeaşi persoană cu francezul Jean Louis Carra.

         După formarea celor doua loji, masoneria câştigă teren, recrutându-şi membrii din marile familii boiereşti: Vasile Balş, Iordache Cantacuzino, Sandu şi Petrache Studza, Neculae şi Iordachi Roset-Roznoveanu, Rosetti, Conachi, Vilara, Dărmănescu , dar şi din rândul clerului ortodox: Meletie al II-lea, episcop de Roman, arhidiaconul Nectarie Hermez din Iaşi, arhimandritul Filaret Scriban, dar mai ales Prea Sfiţitul Leon Gheucă, episcop de Roman, ajuns mitropolit al Moldovei şi arhimandritul Gherasim, cel care traduce L ‘Ordre des Francs-Maçons , cartea abatelui Gabriel Louis Calabre Perau, tipărită pentru prima oară în 1778 la Amsterdam, titlul manuscrisului românesc, Taina francmasonilor, reproducând doar prima parte a cărţii. Traducerea cărţii a venit ca recţie împotriva domnitorului Mavrogheni care în 1787 vorbise cu expresii nu prea frumoase despre farmazoni, de aceea arhimandritul scrie în prefaţă: ,,Cu toate că materia ei iaste întrupre rău presupus al obştei şi poate am pricinui multă defăimare, însă cunoscând că ea iaste predeparte de adevăr am tălmacito, ca toţi cei ce vor ceti să cunoască socotială ce au despre acestă tagma”.

Se pot accepta într-o anumită privinţă spusele istoricilor Dan Amedeo Lăzărescu şi Horia Nestorecu-Bălceşti, care afirmă că istoria masoneriei române are la un capăt sprijinul Bisericii, deoarece în loji, la început, au intrat de la vladică la opincă şi că în loja Moldova existau mai mulţi membri din cler decât laici. Dar intrarea ierarhilor în masonerie nu s-a produs decât din motive culturale şi politice. Masoneria atunci nu avea forma denaturată pe care a căpătat-o mai târziu şi trebuie făcută în permanenţă distincţia dintre francmasoneria veche şi francmasoneria actuală, ca putere ocultă. Atunci era percepută ca un curent cultural la care aderau ierarhi si călugări, într-o epocă în care cultura era prezentă doar în cercurile bisericeşti. Şi dau aici exemplul exemplul mitropolitului Leon Gheucă, traducatorul unor texte din Platon şi Aristotel sau cel al mitropolitului Dionisie Lupu, în vremea căruia se tipăresc Apostolul, Penticostarul, Psaltirea şi Cuvintele depre Preoţie ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nazianz între 1820 şi 1821.

          Lojile îşi vor opri pentru scurt timp activitatea deoarece în Imperiul Otoman, sub a cărui suzeranitate se găseau Ţările Române, francmasoneria a fost interzisă în 1748, fiind considerată o nouă sectă religioasă.

        Următoarele date despre activitatea masonică pe pământ românesc le aflăm în timpul Războiului ruso-turc (1769-1774), când sub ocupaţia rusă, lojile au putut lucra în libertate. Ofiţerii ruşi, aflaţi în legătură cu masoneria engleză, vor înfiinţa mai multe loji militare, cele mai cunoscute fiind loja Marte la Iaşi în 1772 şi loja Minerva la Sadagura în 1774, loji aflate sub obedienţa Marelui Orient de Italia. O dată cu ridicarea ocupaţiei, aceste loji îşi vor încheia activitatea.

         În Transilvania, masoneria începe să funcţioneze în loji din 1740. În 1782 ia fiinţă prima lojă din Cluj sub conducerea baronului Fritsky Fekete. La Sibiu activează loja St. Andreas zu den 3 Seebletfern, din arhivele căreia vedem că era în legatură cu diferite loji din Iaşi şi Bucureşti între anii 1767-1792.

Românii aflaţi în lojile masonice vor duce o luptă energică pentru apărarea identităţii româneşti, majoritatea celor care vor publica Supplex Libellus Valachorum în 1791, fiind masoni. Mason se pare că a fost şi Horea (Vasile Nicola, zis Ursu), iniţiator al răscoalei din 1784. A fost de patru ori la Viena unde a prezentat doleanţele românilor împăratului Iosif al II-lea, iar la 23 februarie 1783 susţine la loja Adevărata înţelegere din Viena un discurs în limba română care abundă de înţelesuri francmasonice. Ştefan Mateş susţine ideea că Horea ar fi făcut parte din loja Frăţia de Cruce de la Viena. Afirmaţiile legăturii lui cu lojile masonice s-au făcut din 1786, la doi ani după răscoală, de literatura vieneză şi mai târziu de cea maghiară (1886) şi cea germană (1908).

Istoria antimasonismului politic şi social

       Termenul de antimasonerie desemnează un complex de reacţii ostile la adresa masoneriei. În orice teritoriu pe care masoneria s-a dezvoltat a apărut concomitent şi o reacţie antimasonică. Această reacţie a cunoscut în istorie trei forme diferite: prima în secolul al XVIII-lea, în perioada de tranziţie de la masoneria operativă la cea speculativă, cea de-a doua etapă, în secolul al XIX-lea, acuzatorii fiind adversarii Revoluţiei Franceze şi cei ai unirii Italiei, iar ultima în secolul al XX-lea, dezvoltată de către extremiştii de dreapta, fascişti si naţional-socialişti.

       Cu privire la masoneria operativă, principala acuzaţie care i se aducea era zidirea unei persoane în zidurile clădirilor pe care la constructorii le ridicau. Este vorba de mitul jertfei zidirii, în care orice construcţie era considerată ca un organism căruia îi trebuia tăria pe care numai un suflet o putea conferi. De aceea trebuia zidit un om în temelie pentru ca sufletul său să treacă în substanţa construcţiei. Chiar Mitul lui Hiram, mitul fundamental al masoneriei, arată că prima jertfă a fost chiar Marele Maestru, uciderea lui Hiram de către cele trei calfe fiind, în fapt, un act de sacrificare. Oriunde în Europa au existat legende de acest gen, când unul dintre constructorii este zidit la temelia contrucţiei: Scoţia (Legenda Sfântului Oran), Ţara Galilor (Legenda Sfântului Colleum Cille), Franţa (Podul de pe malul Morbihanului), Letonia (Biserica din Lestemi), România (Biserica Neagră), Gemania (Cetatea Henneberg), Rusia (în Republica Osetia), iar în zona balcanică Legenda Meşterului Manole este întâlnită la toate popoarele. Aceste practici au fost condamnate de către toate Bisericile.

        Prima reacţie legislativă antimasonică datează din anul 1425, când regele Henric al VI-lea emite o lege prin care adunările anuale ale masonilor, denumite congregaţii sau confederaţii, sunt considerate ilegale pentru ca ar viola bunul curs şi efect al Statutelor Muncitorilor. În consecinţă adunările au fost declarate ilicite, iar cei care participau la ele erau ameninţaţi cu temniţă sau cu o amendă după voia regelui. Coerciţia legislativă a ţinut până în 1563, când regina Elisabeta a anulat atât Statutele Muncitorilor, cât şi prevederile antimasonice. Tot în perioada masoneriei speculative, prima atitudine antimasonică socială este întâlnită în Londra, prin tipărirea unei foi volante ce conţinea un pamflet antimasonic. Francmasoneria era descrisă ca o sectă de bărbaţi diabolici, antihrişti, oameni răufăcători şi corupţi. Textul îi avertiza pe toţi oamenii iubitori de Dumnezeu din cetatea Londrei despre blestemăţiile şi răul, practicate sub privirea lui Dumnezeu de cei care se numeau francmasoni. Se încheia cu urmatorul avertisment: ,,Luaţi aminte dacă nu cumva ceremoniile şi jurămintele lor secrete au pus deja stăpânire asupra voastră şi vegheaţi ca nimic să nu vă depărteze de la dumnezeire”. Acest pamflet anonim apare ca o reacţie destul de ciudată pentru acea perioadă, retorica lui fiind evident religioasă, contrastând cu personalitea masonului operativ, despre care se spune că era un om religios şi supus Bisericii Catolice. Importanţa acestui pamflet rezultă din ideile sale, idei ce se întâlnesc până astăzi în literatura antimasonică.

         Referitor la cele trei perioade antimasonice despre care meţionam mai sus, în prima, după 1717, masoneria a suscitat un imens val de curiozitate, făcându-se oarecum ostilă. Se vor publica o serie de caricaturi si divulgări ale secretelor din loji, principala acuzaţie adusă fiind homosexualitatea. Cea mai importantă carte din această perioadă este Masonry Disseted (1730) a lui Samuel Oritchard, devenind un succes comercial, traducându-se şi în limba franceză. Această lucrare nu are un caracter veritabil antimasonic. Tot în această perioadă, masoneria îşi atrage ostilitatea politică şi religioasă, fiind considerată antimonarhistă de către regalitate şi anticlericală de către papalitate, care va începe emiterea bulelor de condamnare.

        În cea de-a două perioadă, ce începe după Revoluţia Franceză, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, situaţia se schimbă, ostilitatea pur politică manifestându-se doar în Prusia şi Rusia. Ţarul Alexandru I va interzice Fraternitatea pe teritorul Rusiei. Problema unităţii italiene a făcut ca papii să o considere un cartier general al unei lupte universale contra Bisericii . Această idee a alimentat tema lui Léo Taxil despre masoneria luciferică.

Problema lui Taxil este destul de importantă privind ansamblul luptei antifrancmasonice. Este exemplul clasic al unui detractor, care prin dezvăluirile sale, adevărate sau false, nu a reuşit decât să aducă un imens serviciu francmasoneriei, reuşind să provoace confuzie în rândul maselor, orice efort ulterior în domeniul demascării luciferianismului masonic fiind privit cu neîncredere.

        Orice lucrare masonică, atunci când pune în discuţie tema antimasonismului, începe prin clasicul lui exemplu, reuşind să lase ideea că totul nu a fost decât o minciună. Gabriel Jogand-Pages, zis Léo Taxil, cunoscut în vremea sa ca ziarist şi francmason anticlerical , inţiat în Marele Orient de Franţa, se întoarce în sânul Bisericii în anul 1881, iar din 1885 şi până în 1887 duce o activitate antimasonică. Se pare că această convertire este rodul unei crize financiare prin care trecea, fiind constrâns să-şi închidă editura, iar publicarea articolelor antimasonice îi aduce un succes financiar, care îl salvează de la faliment. Debutează cu publicarea unei liste cu 16000 de masoni, continuată de numeroase lucrări de demascare. În 1892 fondează revistele La France Chrétienne Antimaçonnique şi Le diable au XIX siècle. În ultima dezvoltă teoria luciferianismului masonic. După spusele sale, adorarea lui Lucifer s-ar datora lui Albert Pike, conducătorul Ordinului Palladic, care ar fi format numai din adoratori ai lui Lucifer. Pe lângă Pike, numit Mare Pontif, ar mai exista o Mare Preoteasă, anume Diana Vaughan, descendentă a lui Thomas Vaughan, roza-crucian şi alchimist din secolul al XVII-lea. Aceasta cuprinsă de remuşcări ar fi intrat în legătură cu Taxil, căruia i-ar fi expus ritualurile ordinului şi dogma dualistă de origine gnostică.

       Despre originile acestui ordin bineînţeles că nu se cunosc foarte multe infomaţii; cert este că a existat în istoria francmasoneriei un ordin numit Palladic, în care erau admise şi femei ca membri. Totodată, Taxil nu este singurul autor care vorbeşte despre luciferianismul masonic şi Ordinul Palladic, în aceeşi perioadă apărând şi cărtile ex-masonului Domenico Margiotta, fost şef al masoneriei italiene, mason de grad 33: Souvenirs d’un trente-troisième: Adriano Lemmi, chef suprême des franc-maçons (1894) şi Le Palladisme: culte de Satan-Lucifer dans le triagles maçonniques (Grenobles, 1895) , cărţi ce sunt astăzi de negăsit, singurele referiri sunt întâlnite pe Internet.

             Pe 19 aprilie 1897, Léo Taxil anunţă o că organizează o conferinţă foarte mediatizată în care urma să o prezinte pe Diana Vaughan. Dar în acea conferinţă declară că toată tevatura cu Lucifer a fost o farsă, iar Diana Vaughan este secretara sa şi nu are nicio legătură cu ordinul, adăugând că vreme de doisprezece ani îşi bătuse joc de Biserică, deoarece a rămas permenent un anticlericalist convins. A mai trăit până în 1907, atacând permanent Biserica, dar contemporanii săi au refuzat să-l mai considere credibil.

Obeservând firul evenimentelor se pot emite două speculaţii: ori Taxil a fost de bună credinţă, apoi a fost constrâns să-şi nege afirmaţiile, ori masoneria l-a folosit cu bună ştiinţă încă de la început, urmărind să provoace confuzie, credibilitatea subiectului fiind pusă la îndoială după aceea. Ultima mi se pare cea mai credibilă, având în vedere modul cum ocultele controleză în zilele noastre, prin mass-media, informaţia care trebuie să ajungă la mase. Tot în sprijinul acestei ultime speculaţii intervine şi faptul că Taxil a fost contemporan cu Albert Pike, iar acesta l-ar fi putut folosi ca o contraofensivă a scrierilor lui Domenico Margiotta, care nu poate fi suspectat nici de rea credinţă şi cu atât mai puţin de oportunism.

       Trecând peste acest episod controversat, trebuie spus că au existat în istoria masoneriei momente când s-au săvârşit grave erori, pe care nu le-au mai putut ascunde şi au produs revolta opiniei publice. Cazul tipic este cel al afacerii Morgan, care s-a declanşat în septembrie 1826 în localitatea Batavia din statul New York. Este vorba de persecuţiile şi răpirea unui antimason pe nume William Morgan.

     Morgan a dispărut în septembrie 1826, iar în luna următoare reverendul David C. Bernard, pastor al Bisericii Baptiste din Warsaw, New York, şi membru al unei loji masonice din Covington, a renunţat la francmasonerie şi a început o carieră de patruzeci de ani dedicată discreditării ei. El a publicat Light on Masonry, carte apărută în 1828, şi s-a afirmat ca unul dintre liderii care aveau ca scop distrugerea masoneriei. Reuşeste să implice şi Biserica Baptistă în condamnarea Ordinului, dar lucrurile evoluează, căpătând în scurt timp o anvergură politică . Această organizare politică este oarecum atipică, deoarece apare ca o reacţie masonică pură. Este vorba despre apariţia primului partid antimasonic din istorie, de obicei acestea fiind împotriva masoneriei din diverse motive: aparteneţa religioasă, caracter paramasonic concurent, doctrină totalitară. Principala sa raţiune a fost aceea de a fi antimason.

       Istoria lui porneşte în 1828, când 41 de foşti masoni, printre care şi reverendul Bernard şi David C. Miller, editorul lui William Morgan, se întâlnesc în localitatea LeRoy, organizându-se sub denumirea de Seceding Masons (Masonii Dizidenţi). În scurt timp adoptă titulatura de Anti-Masonic Society şi la cea de-a treia întâlnire, din iulie 1828, se elaborează Declaraţia de independenţă faţă de instituţia masonică, ce conţinea 18 acuzaţii la adresa francmasoneriei, fiind semnată de 100 de foşti masoni. Luna următoare decid să se implice în viaţa politică, The Anti-Masonic Society transformându-se în The Anti-Masonic Party, şi îşi propun propriul candidat la postul de guvernator al statului New York. Reuşesc să câştige la alegerile din 1828 un post de senator. Politicieni renumiţi ai momentului li se alătură, printre care şi Quicy Adams, fost preşedinte al Statelor Unite ale Americii între 1824-1828. Partidul va dispărea în 1936, când preşedinte va ieşi Andrew Jackson, fost Mare Maestru al Marii Loji din Tennesse, membru activ şi devotat al masoneriei.

      Tot în această perioadă, în Europa, tema conspiraţiei masonice devine foarte serioasă între 1815 şi 1840, regii Europei acuzând din plin masoneria pentru rolul jucat la înfăptuirea revoluţilor. Scopul implicării masoneriei în politică la vremea respestivă a fost impunerea ideii republicane iniţiate de Ordinul Iluminaţilor din Bavaria. Aceştia au creat o doctrină antistatală şi anticreştină de un radicalism extrem. A fost numită iluminism (este total diferită de mişcarea filozofică din Epoca Luminilor) şi este alături de marxism, cea mai violentă reacţie împotriva statului şi Bisericii.

     Teza lui John Robinson, din cartea sa Proofs of a Conspiracy conform căreia la sfârşitul secolului al XVIII-lea se petrecuse o ruptură între masoneria engleză, care evita implicarea în politică, şi masoneriile din Europa care dezvoltau, după principiile Ilumitaţilor, un program de atac împotriva Bisericii şi a Tronului, este corectă. Teza lui Robinson susţine ideea conspiraţiei masonice, dar infirmă ideea unei conspiraţii masonice mondiale . El a vizat masoneria franceză, reproşându-le masonilor britanici inocenţa faţă de aceasta. Cei care i-au dat dreptate, au fost chiar fraţii săi britanici, Marea Lojă a Angliei declarând pe 3 iunie 1800 că lojile britanice nu planuiesc niciun complot şi sunt loiale exemplar regalităţii. Chiar dacă a rămas oarecum curată faţă de uneltirile Marilor Orienturi, masoneria britanică este în continuare folosită ca mijloc de propagandă al masoneriei. Şi mă refer aici la ultimele documentare pe această temă ale postului Discovery Chanel.

      Teza conspiraţiei masonice mai este susţinută şi de abatele Augustin Barruel, prin celebra sa carte Mémoires pour servir à l'Histoire du Jacobinisme, apărută în 1797. Abatele, iezuit şi monarhist, acuză Ordinul Iluminaţilor din Bavaria de elaborarea unui plan secret pentru distrugerea monarhiei şi creştinismului, plan ce se pune în practică prin intermediul francmasonilor. Cartea a apărut înaintea celei a lui Robinson, autorii lucrând independent, dar concordanţa dintre opinii este uimitoare.

      Cea de-a treia fază a antimasonismului îşi face debutul la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, având ca temă iudeo-masoneria. Problema masoneriei antinaţionale, supusă intereselor evreilor şi finanţei internaţionale, va fi folosită de toate curentele de dreapta, animând teme ca: masoneria-stat în stat, practicarea unei politici interioare, responsabilitatea războaielor, Revoluţia rusă, Tratatul de la Versailles, crearea Societăţii Naţiunilor, masoneria contra familiei, masoneria contra bunelor moravuri, masoneria-corupătoare de femei şi de copii.

      Acest tip de antimasonism ia naştere chiar în ţara unde masoneria îşi avea centrul de putere în Europa, în Franţa. Naţionaliştii francezi se manifestă între 1890 şi 1940, prin mai multe organizaţii, lista lor fiind publicată în 1928 de jurnalistul R. Meneveé într-o broşură intitulată Organizaţiile anti-masonice în Franţa. Principalele organizaţii au fost:

-Comitetul antimasonic de la Paris, fondat în 1897 de abatele Toaurmentin, având publicaţia La Franc-Maçonnerie démasgue;

-Consiliul antimasonic al Franţei, prezidat de abatele La Rive, cu publicaţia La France Antimaçonnique;

-Uniunea franceză antimasonică cu o filială Liga Ioanei D’Arc, condusă de comandantul Driant, având publicţiile Abas les tyrans şi La Bastille;

-Liga franceza antimasonică, cu o secţie Tineretul antimasonic, a creat în 1911 un birou antimasonic internaţional şi în 1913 un institut antimasonic;

-Liga franco-catolică, care îşi va schimba numele în Liga anti-iudeo-masonică.

       În Italia până la instaurarea regimului fascist, au existat Liga antimasonică Guillimo Luigi, fondată în 1896 şi Liga internaţională antimasonică, care avea binecuvântarea Scaunului papal şi era pusă sub protecţia Sfântului Iosif. Cea din urmă a organizat Congresul Antimasonic de la Trente din anul 1896. Primele tendinţe antimasonice fasciste iau naştere în 1925, când tineretul naţionalist italian crează Liga antimasonică. Sub Mussolini, Marele Orient al Italiei adoptă rezoluţia de a nu mai interveni în nicio problemă politică.

       La 23 februarie 1923 Consiliul Fascist dă un ordin ca fasciştii masoni să aleagă între francmasonerie şi Partidul Fascist. Marele Orient va da o replică prin care spunea că masonii sunt liberi în a alege francmasoneria şi acelaşi timp să acţioneze în deplin acord cu dragostea de ţară, care este dezvoltată în cadrul lojilor. Se poate aobserva de aici o atitudine moderată faţă de masonerie la început. O mişcare precum cea fascistă, care urmărea să redea Italiei măreţia sa apusă, nu putea, prin urmare, să se lanseze, dintr-o primă fază, într-o confruntare directă cu masoneria. Pe de altă parte, spre deosebire de nazism, fascismul italian nu era antisemit, în rândurile sale militând un număr foarte mare de evrei. Din aceste motive, nu este surprinzător faptul că Mussolini nu a interzis direct, o dată cu venirea sa la putere, masoneria şi că s-a limitat să le pună în vedere masonilor care aderaseră la mişcarea fascistă să părăsească lojile, directivă care, trebuie spus, nu a fost respectată întotdeauna.

      Atacurile violente ce au urmat par a fi provocate tot de masoni. Tot în 1923, Marele Maestru Torrigiani va publica o carte intitulată Francmasonerie şi fascism. În urma publicării, proprietăţile sale vor fi distruse de către antimasoni. Negăsind dreptate în justiţie, Torrigiani se va adresa direct lui Mussolini. Singurul răspuns pe care îl va primi, va fi declaraţia din 24 august 1924, dată de Consiliul Fascist, în care se stipula că orice fascist nu trebuie să fie francmason, iar Partidul Fascist trebuie să se delibereze de numele oricărui francmason care nu este deplin simpatizant al guvernării fasciste.

      În ianuarie 1925, Ministerul de Interne italian va interzice toate societăţile secrete şi în special francmasoneria. Mussolini întăreşte corpul legislativ antimasonic, îndemnând la crearea de legi antimasonice. În ianuarie 1926, statul expropiază imobilele Marelui Orient al Italiei, iar Torrigiani va dizolva lojile, dar declară că Marele Orient încă există. După această afirmaţie va fi arestat şi deportat în august 1932, murind în exil. Astfel masoneria italiană îşi încheie activitatea, dar nu pentru mult timp.

      Un astfel de caz, în care un fost lider nazist este ajutat de francmasonerie, în primii ani ai perioadei postbelice, să scape de acţiunea justiţiei, este cel al lui Walter Horstmann, care făcea parte din loja Selene din Lunesburg. În 1933 parăseşte masoneria, scriind fraţilor o scrisoare în care elogia naţional-socialismul. După război va fi reprimit în rândurile masoneriei, obţinând în scurt timp gradul de senator în cadrul Marii Loji Unite, noua autoritate a societăţii masonice din Germania. Cazul nu este singurul şi nici cel mai important. În 1967, Mare Maestru al Marilor Loji Unite devine Dr. Heinz Ruggenberg, un nazist înfocat care ocupase funcţia de judecător în Polonia în timpul ocupaţiei.

      Nu e cazul aici a da curs acestor speculaţii, cert este ca mişcarea nazistă a avut o atitudine fermă antifrancmasonică, poate cea mai violentă de-a lungul istoriei. Hitler va interzice, o dată cu venirea sa la putere în 1933 , orice organizaţie masonică.

       Tradiţia antimasonică germană în acea perioadă se născuse încă din 1927 când generalul Erich von Ludendorff publică Distrugerea masoneriei prin dezvăluirea secretelor sale. Apoi tot acesta, împreună cu Dr. Custos, vor publica în 1931 un pamflet intitulat Masonul, vampirul lumii, în care susţineau că masoneria reprezintă un pericol public, dar aşa cum spuneau şi Protocoalele Înţelepţilor Sionului, adevăratul inamic erau evreii care controlau lojile. Chiar şi Partidul Naţional-Socialist German a publicat o lucrare intitulată Masoneria, calea spre dominaţia mondială a evreilor, care consfinţea acelaşi punct de vedere. Toate aceste lucrări accentuau mai mult elementul antisemit decât cel antimasonic.

        Era evident că nazismul nu poate coexista cu nicio altă societate secretă, iar pe de altă parte adevărata sa obsesie o constituiau evreii. Naziştii susţineau că masoneria a fost una din cauzele pentru care Germania a pierdut primul Război Mondial. În Mein Kampf, Adolf Hitler scrie că francmasoneria a cedat pentru interesele evreilor şi a devenit un excelent instrument de a lupta pentru obiectivele lor şi să-şi folosească textele pentru a trage straturile superioare. El continuă, accentuând faptul că paralizia generală pacifistă a instinctului naţional de auto-conservare a început prin francmasonerie şi este apoi transmisă către masele societăţii de presă . În 8 august 1935 as Führer-ul anunţa în ziarul partidului nazist Voelkischer Beobachter, dizolvarea tuturor lojilor germane. Unii dintre masoni vor fi deportaţi alături de evrei în lagărele de concentrare.

        Celălalt regim totalitar al epocii, comunismul, care, deşi, clar a fost un experiment economic şi social al francmasoneriei, va condamna şi el această organizaţie, socotind-o mişcare burghezo-moşierească, cosmopolită şi anti-patriotică.

În 1931, un deputat român trage semnalul de alarmă împotriva francmasoneriei

Este prezentata aici remarcabila interpelare făcută de dr. Vasile Trifu în Parlamentul României în 1931. Medic urolog celebru şi membru al mai multor prestigioase organizaţii medicale internaţionale, Vasile Trifu era în 1931 deputat de Storojineţ (judeţ din Basarabia).

                      Domnule Preşedinte,

                     Domnilor Deputaţi,

      Înainte de a păşi în dezvoltarea acestei interpelări, vă rog din adâncul inimii, să binevoiţi a-mi permite să vă exprim sentimentele mele cele mai vii de gratitudine, pentru votul ce aţi avut amabilitatea şi curajul să-mi acordaţi, spre a putea încerca să expun în faţa d-voastră, distinşi reprezentanţi ai naţiunii, o problemă care, dacă nu este sigurul motiv al prezentării mele în faţa alegătorilor, este desigur pentru mine personal cel mai important.

      Îndeplinindu-mi o datorie care înfruntă de luni de zile cele mai variate dificultăţi, dificultăţi care pe foarte mulţi i-ar fi oprit de mult în cale, am învăţat să-mi cunosc adversarii, să-i ocolesc sau să-i înlătur cu loialitate desăvârşită, fără măcar a încerca să le opun „ura” pe care dânşii o folosesc cu atâta tristă înverşunare.

       Nu mă îndoiesc ci, dimpotrivă, sunt încredinţat că adversari şi dintre cei mai cumpliţi se găsesc astăzi aici, printre d-voastră sau chiar în tribune, unde deunăzi am observat prezenţa unui mare Hierofant, prea-onorabil licenţiat în Kabala, suveran, mare pontif şi mare inspector general inchizitor.

       Pe toţi îi salut sincer, cavalereşte, aşa cum salutau odinioară, în vremurile barbare, aceia care înainte de a începe un atac în contra duşmanilor, găseau nimerit să-şi privească adversarul drept în ochi şi să-l salute cu cel mai larg gest de curtoazie.

      D-le Preşedinte, d-lor deputaţi, am avut onoarea a face în faţa dvs. următoarele întrebări şi anunţări de interpelări:

      Am onoarea de a interpela pe d-l ministru al armatei dacă are cunoştinţă de faptul că numeroşi ofiţeri activi aparţin societăţilor secrete ale francmasoneriei, care societăţi, prin mijloace oculte, urmărind o veche şi nedezminţită tradiţie, luptă pentru desfiinţarea instituţiei monarhice, a bisericii creştine şi a statului naţional.

       Având în vedere că una şi aceeaşi persoană, angajată solemn în serviciul statului şi mai ales al armatei, nu poate servi în acelaşi timp şi unei organizaţii care slujeşte în taină în contra statului şi având lozinca „să spânzure pe ultimul rege cu maţele ultimului preot”…

      M. Oltescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne: D-le Preşedinte, aceasta este o nouă interpelare.

D-l dr. V. Trifu: …că, prin urmare, există o desăvârşită incompatibilitate între jurământul de credinţă faţă de Rege şi jurământul prestat ordinului secret şi subversiv al francmasonilor, care, în mod inadmisibil, servesc francmasoneria împotriva ţării şi a regelui?

      În şedinţa din 11 iulie 1931 am întrebat:

„D-le Preşedinte, am onoarea a întreba pe d-l ministru al armatei ce rost are paza militară a clădirii din str. Câmpineanu nr. 45, unde de luni de zile, ziua şi noaptea, face de pază un pluton de ostaşi?”

În cazul că nu voi primi un răspuns satisfăcător, voi reveni asupra acestei întrebări cu ocazia dezvoltării interpelării asupra ofiţerilor francmasoni.

     La 25 noiembrie am pus următoarea întrebare:

„Am onoarea a întreba pe d-l ministru de finanţe dacă asociaţiile francmasonice, de orice culoare, plătesc sau nu impozite: (1) pe venitul clădirii unde îşi au sediul; (2) ca societăţi ce au un buget şi încasează cotizaţii şi donaţii foarte însemnate; dacă plătesc, sub ce formă plătesc, sub ce nume; iar dacă nu plătesc, cum au înşelat statul şi l-au frustrat şi cum scapă de rigorile fiscalităţii, pe care le suferă orice cetăţean, chiar când este perfect onest…”

D-l A.C.Cuza: D-le Preşedinte, vă rog să evacuaţi sala de unii reprezentanţi ai aşa-zisei prese, care au intrat aici, unde nu au dreptul să stea. Este vorba de d-l Clarnet.

     D-l dr. V. Trifu: D-le Preşedinte, d-lor deputaţi, o altă întrebare – aceea despre care vorbeşte d-l ministru – este următoarea:

Am onoarea a întreba pentru ce motive a dat d-l Cădere poruncă straşnică d-lui Vintilă Ionescu să ia măsuri de confiscare a „Buletinului Anti-Masonic”, de îndată ce această revistă ar reapare?

     „Buletinul Anti-Masonic” nu a făcut decât să reveleze pur şi simplu câteva dintre uneltirile tainice ale societăţilor secrete, care, mai ales de câţiva ani, cu o înverşunare sălbatică acaparează pe toţi semidocţii şi îi proclamă valori, pe toţi rataţii şi îi proclamă oameni geniali, astfel ca prin ajutorul lor să dezorganizeze şi societatea românească şi statul român, după cum asociaţiile similare din străinătate zăpăcesc şi dezorganizează societăţile şi statele corespunzătoare.

     „Buletinul Anti-Masonic” a arătat că societăţile secrete masonice, societăţi de gândire, de anumită gândire, dau concurs sectelor şi izbesc prin toate mijloacele în Biserica Română, stâlpul dintotdeauna al naţiunii române.

    „Buletinul Anti-Masonic” a arătat că aceleaşi societăţi uneltesc împotriva armatei care, întotdeauna vitează şi cuminte, este acum invadată de intriganţi, ale căror maşinaţiuni ar putea avea un trist rezultat; împotriva şcolii, otrăvind-o cu ideea dăunătoare de pacifism perfid, educaţiune fizică falsificată şi culturi abracadabrante.

     „Buletinul Anti-Masonic” a dovedit că francmasoneria dărâmă naţionalismul şi ideea de stat român naţional, pentru a înscăuna şi la noi „republica”, viitoarea provincie roabă a marii republici internaţionale francmasonice. Şi terminam: „Pentru că ţara şi mai ales dvs. trebuie să fiţi lămuriţi, am onoare a vă ruga respectuos să mi se îngăduie să dezvolt o interpelare în această gravă chestiune”.

      D-lor deputaţi, care a fost intenţia mea? Am voit să vă semnalez existenţa unui al doilea stat, anume francmasoneria, pe care îl bănuiţi doar cei mai mulţi dintre dumneavoastră.

       Şi fiincă pe mintea şi pe inima dumneavoastră se reazemă nădejdea şi încrederea ţării, mă cred dator a vă arăta, pe cât va fi posibil prea modestelor mele resurse, ce este francmasoneria şi, mai ales, care este rolul ei.

Mă bizui însă pe bunăvoinţa dumneavoastră, căci nu mă îndoiesc nici de patriotismul dvs., nici pe dorinţa dvs. de a dezlega problema dureroasă, tragică, ce vi se pune tuturor, anume aceea de a înţelege cauzele mizeriei în care se zbate o naţiune vitează, cuminte, harnică pentru a găsi o soluţie capabilă să curme o boală grea, cu o vastă şi variată simptomatologie, numită „criza actuală”.

     Din întrebările ce mi-am permis să le pun, precum şi din felul în care s-a încercat să mi se zădărnicească această interpelare, dumneavoastră v-aţi şi putut convinge că francmasoneria este o instituţie care se bucură de drepturi excepţionale, aşa de mari, încât, în ţara unde am ajuns ca nimic şi nimeni să nu mai fie sfânt nimănui şi unde poţi înjura cum îţi vine la gură pe oricine, nu ai dreptul să te atingi măcar de francmasoni.

      Am fost demult prevenit, dar am avut fericirea să primesc îndrumări, sfaturi şi îndemnuri, fără însă nici un fel de ajutor material, de la cele mai strălucite personalităţi ale naţiunii celei mai nobile dintre toate câte există pe întreaga suprafaţă a pământului: naţiunea franceză. Am stat neclintit numai pe front din 1916 până în 1918, am suferit şi am sângerat greu. Orice mi s-ar întâmpla, voi purta în adâncul fiinţei mele, până în mormânt, adânca satisfacţie că am avut cinstea inegalabilă să lupt şi să sufăr pentru Patria mea. Dar, d-lor, această satisfacţie se transformă în adevărată beţie sufletească la gândul că, luptând pentru Patria mea, m-am luptat în acelaşi timp pentru o altă patrie, a doua patrie a mea şi a dumneavoastră a tuturor, pe care nu o iubesc mai puţin, Franţa.

      Imediat după ce am început lupta mea, aici, am primit nenumărate felicitări şi încurajări, dintre care vă rog să-mi permiteţi să vă semnalez câteva. Strălucitul critic francez Louis Bethleem, directorul revistei „Revue des Lectures”, îmi scrie: „Permiteţi-mi să vă exprim cele mai vii felicitări pentru frumoasa şi curajoasa iniţiativă, care va avea, sunt încredinţat, cel mai strălucit succes. Nu fără dificultăţi, fireşte, fiindcă asta este soarta tuturor străduinţelor nobile, dar dumneavoastră nu sunteţi omul care să daţi înapoi în faţa greutăţilor. Sunt fericit, cunoscând activitatea dumneavoastră, şi rog pe Dumnezeu să vă ajute mai departe”.

Personalităţi legionare contra masonerie

Trebuie specificat încă de la început că Mişcarea Legionară, exponentă a curentului de dreapta din România, nu a avut nimic în comun cu mişcările de extremă dreaptă existente în acel moment în Europa: fascismul în Italia şi naţional-socialismul în Germania. Naţionalismul său are un profund caracter creştin, iar antisemitismul se născuse nu dintr-o idee rasială, ci dintr-una strict economică şi morală, mergând pe linia tradiţiei înaintaşilor (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu).

     Principalul motiv pentru care Mişcarea Legionară a avut un caracter antisemit şi a luptat împotriva francmasoneriei, născându-se sub ura iudeo-masonică politicianistă, l-a constituit pericolul socialist ce ameninţa cu distrugerea ethosului naţional, aşa cum ,,Căpitanul” observase în timpul studiilor sale din Franţa, făcând o mare diferenţa dintre poporul francez şi statul democrato-masonic. Remarcase o Franţă iudeo-masonică, atee şi cosmopolită, unde locul crucilor fusese luat de steaua masonică. Parisul devenise sediul iudeo-masoneriei pentru întreaga lume, Londra cu Ritul Scoţian rămânând doar o filială, de unde bancherii ei controlau clasele conducătoare ale ţărilor europene. Prin uciderea lui I. G. Duca, prim-ministru, care la insitele finanţei internaţionale şi ale lui Nicolae Titulescu, dizolvă Garda de Fier la 10 decembrie 1933 , legionarii dădeau un avertisment tuturor ocultelor politice locale şi internaţionale că neamul românesc nu mai acceptă amestecul lor.

      Devenind deputat, Codreanu ţine un discurs în Parlament, în care atrage atenţia că fruntaşii vieţii politice sunt împrumutaţi la Banca Marmorosch Blanck, acest cuib de uneltire şi corupere, urmând a le servi interesele oculte. Lista e plină de masoni, printre care se aflau Carol Davilla, care împrumutase pentru banca sa, Banca Ţărănească, suma de 4667000 lei, Magearu cu 401000 lei, Nicolae Titulescu cu 19000000, Jean Pangal, şeful masoneriei de rit scoţian din România, cu 3800000.

      În primul rând Corneliu Zelea-Codreanu se temea ca masoneria să nu creeze o pseudo-organizaţie de dreapta (gen Partidul România Mare, care infiltrat de masoni şi foşti securişti comunişti au distrus ideea de dreaptă românească după 1990) sau să dezbine blocul naţionalist prin convingeri masonice, aşa cum se întâmplase cu L.A.N.C.-ul (Liga Apărării Naţionale Creştine), cearta dintre profesorul Nicolae Iorga şi A. C. Cuza fiind pusă tot pe seama masoneriei.

   În conferinţa Societatea Naţiunilor. Idealul, viciile şi primejdia ei, ţinută pe 15 decembrie 1929 la Cercul de Studii al Centrului Studenţesc Bucureşti, Moţa atrăgea atenţia asupra riscului că francmasoneria, caracterizată ca ocultă antinaţională şi cel mai de temut duşman pe care un popor îl poate avea, va conduce România spre o occidentalizare potrivit planurilor ei. Deja aceste simptome se făceau simţite, intelectualitatea interbelică abandonând ideea naţională şi sufletul românesc, înlocuindu-le cu tristele idei ca demagogia, filosofia modernă, dreptatea umană, egalitatea, ce au distrus odată ideea naţională franceză, rusă şi în mare parte chiar mondială.

    La temelia Societăţii Naţiunilor, născută în 1919 după Tratatul de la Versailles, stau uneltirile oculte masonice, care sub aparentul miraj al formării unei Europe unite, doreau să desfiinţeze statele naţionale şi să reconstruiască lumea după concepţiile filozofice materialiste şi cosmopolite ale masoneriei.

      Scopul ei nu era decât acela de a desfiinţa suveranitatea statelor spre a o înlocui cu un supra-guvernământ mondial, iar intenţiile sale de activitate intelectuală, culturală se vădesc a fi un atac în forţă contra spiritului şi a culturii creştine, prin dizolvarea culturilor naţionale spre a le înlocui cu un spirit internaţionalist umanitar, liber cugetător, individualist.

     Pentru a-şi susţine afirmaţiile, autorul aduce ca argumente conferinţa din 14-15 ianuarie 1917 a francmasoneriei din ţările aliate, care decide să convoace un congres al masoneriei din ţările aliate şi neutre pentru a căuta mijloacele de a ajunge la constituirea Societăţii Naţiunilor; şedinţa din 28 iunie 1917, când generalul Peigé, Mare Maestru al Marii Loji a Franţei, alcătuieşte un proiect de Statut pentru această societate; citatul din revista francmasonă franceză Couvent de Grande Lodje de France în numărul din 1922: Scopul principal al Societăţii Naţiunilor trebuie să fie crearea unui patriotism pentru Liga Naţiunilor, pe scurt formarea statelor unite ale Europei, mai ales federalizarea lumii întregi. Să fie dezarmate statele izolate şi să fie în schimb înarmată Federaţia Statelor Asociate.

       Dar principala sa contribuţie în lupta antimasonică rămâne traducerea din limba franceză după Roger Lambelin a Protocolelor Înţelepţilor Sionului, îmbogăţite de propriile comentarii. Aceasta carte a fost publicată pentru prima oară în România la tipografia şi editura Libertatea din Orăştie.

        Aceste Protocoale, în număr de 24, sunt mai mult nişte învăţături şi maxime, decât procese verbale. Idea de căpătâi ce se desprinde din ele este urmarea unui plan de bătaie pentru cucerirea puterii mondiale, atunci când totul ar părea pregătit pentru a începe lupta hotărâtoare. Analizându-le şi neţinând cont de comentariile editorilor şi de toate polemicile apărute după publicarea lor, se deosebesc trei idei principale, adesea îmbinate: o critică filosofică a principiilor liberale în dauna unui regim autocratic, expunerea planului, pregătit după anumite metode, pentru asigurarea dominaţiei mondiale a evreilor şi priviri profetice asupra înfăptuirii apropiate a părţilor mai însemnate din acest plan. Valoarea acestei traduceri în limba română este dată de comentariile după fiecare protocol, comentariu bine elaborat şi ancorat concret în realitatea românească a vremii respective.

      Imediat după apariţia acestei lucrări, aparatul de propagandă iudeo-masonic a găsit de cuviinţă să dea un contra-răspuns, editând o broşură în care erau preluate articole din ziarul englez Times din 16, 17, 18 august 1821.

    În introducere se face o apologie a poporului evreu acuzat în acea perioadă de război şi de mizeria universală. Această ură generală era încontinuu alimentată şi de apariţia acestor protocoale, traduse în toate limbile, care nu sunt decât un plagiat grosolan fabricat de Siguranţa rusească şi puse pe seama lui Theodor Herzl, ce le-ar fi propus spre aprobare la primul congres sionist de la Basel din 1897.

Scopul broşurii era să facă evidentă monstruoasa fraudă antisemită, dovedind că nu e decât un plagiat al unei lucrări apărute în Belgia în 1865, scrisă de avocatul Maurice Jolie, pamflet intitulat Dialogues aux Enfers entre Machiavel et Montesquieu, on politique de Machiavel au XIX-e siècle, în care era atacată politica lui Napoleon al III-lea.

       Concluziile lucrării erau: că Protocoalele sunt o reproducere a cărţii lui Jolie; erau menite să întreţină credinţa printre conservatorii ruşi care credeau că principala cauză a politicii iluministe a Rusiei era o conspiraţie evreiască universală, servind ca armă liberalilor ruşi; sunt în mare parte plagiate, iar acele părţi care nu se găsesc în Dialogurile lui Jolie, au fost procurate de Serviciul de Siguranţă rus de la agenţii evrei însărcinaţi cu spionajul coreligionarilor lor.

       Aşa cum este tratat subiectul în acestă broşură, nu cred că putea convinge opinia publică din acea perioadă de falsitatea lor, mai ales că în presa vremii erau adeseori citate.

      O altă carte foarte importantă este cea a legionarului Gheorghe N. Dumitriu, Comunism, iudaism, francmasonerie. Este cea mai bine documentată lucrare antimasonică din perioada respectivă şi de o mare valoare, deoarece conţine traduceri comentate după scrierile lui Domenico Margiotta ce nu se mai găsesc astăzi.

       Obiectul acestei lucrări îl formează studiul comparativ al doctrinei triunghiului masonic, iudaic şi comunist şi originile lor istorice. Scopul, după cum mărturiseşte autorul, este redeşteptarea neamului românesc în lupta dusă pentru a-şi păstra destinul pe făgaşul naţionalist şi creştin care l-a dus la strălucirea de astăzi.

      Autorul, încă de la începutul lucrării, face apel la ultimii credincioşi să lupte împotriva acestei trinităţi negre, compusă din comunism, iudaism şi francmasonerie. Scopul ei este să despartă popoarele, producând infamia de a-L răstigni pe Hristos a doua oară. Bisericile sunt arse, preoţii sunt ucişi, iar morala care a călauzit timp de două milenii aşezarea creştină este acum aruncată în groapa himerelor.

      Războiul acestei organizaţii triunghiulare, chemată a lucra în întuneric, nu poate fi câştigat decât dacă lumea creştină se va opune şi va cunoaşte bine scopurile francmasoneriei, această cunoaştere fiind mai mult decât necesară.

      Primul duşman este comunismul marxist, care sub aparenţa unei mişcări sau a unei doctrine sociale ori eco nomice, este de fapt o nouă religie. Această noua religie, în care aparentul mesia este Marx, nu a luat naştere prin ea însăşi, ci este o anexă, un produs direct al francmasoneriei. Principiile fundamentale ale comunismului sunt principiile francmasoneriei, iar fenomenul comunist nu este altceva decât aplicarea pe teren a ideilor pe care masoneria şi le-a format de-a lungul timpului în loji. Autorul atenţionează ca masoneria nu este o organizaţie de 280 de ani, ci originile sale se trag încă de la Cain, cel de la care începe procesul de răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu. Este pentru prima dată când acestă idee este speculată într-o carte românească.

      Principiul pentru care luptă această înjghebare satanică de-a lungul veacurilor, urmărind să răstoarne aşezarea omenirii, este eliberarea omului de sub orice fel de disciplină şi ascultare religioasă, morală sau socială, precum şi deplina libertate de a vieţui după propriile sale simţăminte.

Doctrina francmasoneriei este fundamentată pe kabbala, care constituie evanghelia ei. În concepţia ei fundamentală, kabbala nu este materialistă, ci este pur teistă, aducând în discuţie concepţia dualistă conform căreia Adonai (Dumnezeul creştilor) şi Lucifer (Dumnezeul kabbalei) se opun unul altuia, dând naştere unui echilibru necesar. În francmasonerie acestă luptă se numeşte armonia contrastelor.

       În concepţia francmasoneriei, Adonai este un Dumnezeu crud şi răzbunător, căci urmăreşte orice greşeală, chiar şi involuntară a omului, oprind pe om de a face acele fapte pe care simţurile sale şi le doresc mai mult. Lucifer în schimb este adevăratul dumnezeu, căci oferă totul fără a cere în schimb nimic.

Toată această teologie satanistă, care nu urmăreşte altceva decât înlocuirea lui Hristos prin Satan, veche de mii de ani, dezvoltată în paralel cu teologia biblică, care confirmă existenţa unui conflict între Dumnezeu şi Satan, dar nu ca de la egal la egal, a fost însuşită şi codificată de francmasonerie, care şi-a luat sarcina aplicării ei pe teren. Pentru că nu putea dezvălui maselor originea metafizică a dogmelor lor, prezentând ca noul Mesia pe diavolul cel ce înspăimântase 18 secole de creştinism, francmasoneria a creat noua religie, a supremei libertăţi, în care simţurile sunt suverane. Masoneria nu face altceva decât să pregătească venirea lui Lucifer, grăbind sfârşitul civilizaţiei creştine, dând naştere unor idei politice ca ultra-democraţia şi comunismul, executoare ale aceloraşi planuri, care au ca scop lupta împotriva lui Hristos, monarhiei, naţionalismului şi familiei.

       Geneza comunismului marxist îşi are originea în cadrul dezbaterii din loji, iar începând cu a doua jumatate a secolului al XVIII-lea ideile încep să fie făcute publice, prezentate ca reforme naţionale şi liberale, captivând repede clasele intelectuale, dar şi cele mijlocii şi populare. Spiritul raţionalist şi ateist se dezvoltă rapid, teoretizat de toata pleiada enciclopediştilor francezi, formaţi sub influenţa lojilor masonice. Influenţa puternică a masoneriei din acel timp a decis că lupta împotriva Bisericii, monarhiei şi familiei să fie scoasă din faza ideilor şi să fie aplicată pe teren, astfel născându-se Revoluţia Franceză de la 1789, care a generat câteva curente în sânul masoneriei. Acestea sunt: tendinţa idealistă luciferiană, susţinută de gradele înalte ale Ritului Scoţian, având ca Mare Maestru în Europa pe G. Mazzini, revoluţionar italian; tendinţa socială, politică şi culturală a gradelor intermediare şi a Marilor Orienturi, având ca şef pe lordul Palmestone; tendinţa comunistă, anarhistă şi destructivă, susţinută de elemetele claselor mijloci şi de jos. Aceasta tendinţă i-a avut ca teoreticieni pe Karl Marx, Hertzen, Bakunin şi toată gruparea de anarhişti şi nihilişti ruşi ca Cernisewski, Ogareff şi Nikitina.

       Autorul îşi continuă seria de dezvăluiri antimasonice, amintind de constituirea Înaltei Masonerii Universale, având ca promotori pe G. Mazzini şi Albert Pike, şeful suprem al Ritului Scoţian. Constituţia noului rit numit palladic, care avea să practice în mod exclusiv şi direct luciferianismul, a fost semnată de ambii la 20 septembrie 1870. S-a convenit că existenţa Înaltei Masonerii Universale de Rit Palladic să fie ţinută riguros secretă. Acest Albert Pike va da mâna cu reprezentanţii Supremului Consiliu Patriarhal al Lojilor B’nai B’rith la 12 septembrie 1874, semnând un concordat, ce reprezintă prima etapă prin care iudaismul, cu principiile sale talmudice, a pus mâna pe destinele francmasoneriei universale în schimbul a câtorva milioane de franci aur anual. Este prezentat acest document cu semnături.

       În următorul capitol, Dimitriu dezbate problema ortodoxiei masonice. Adevărata dogmă masonică satanică sau palladică, practicată de gradele înalte şi necunoscută de gradele inferioare, nu mai este ţinută secretă şi nici prezentată cu înţeles ezoteric, ci organizată în texte şi ceremonii cultice. Aceste ceremonii au rolul de a invoca pe Satan prin liturghii negre, care nu sunt altceva decât o monstruoasă parodie a ritualurilor creştine, autorul aducând ca argument crezul şi versiunea rugăciunii Tătăl nostru ale lui Albert Pike , satanist declarat, dar şi mărturisirile lui Dominico Margiotta, doctor în filosofie şi profesor, una dintre cele mai proeminente figuri ale francmasoneriei italiene şi universale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ocupând funcţia de Suveran Inspector General pentru întreaga Europă a Înaltei Masonerii Universale. Acesta a avut marea surpriză de a vedea faţă către faţă într-una din şedinţele lojilor pe Marele Arhitect al Universului, care nu era altcineva decât Satan.

      Scârbit de marea imoralitate masonică, a plecat din masonerie şi a lăsat numeroase memorii cu privire la experienţele sale petrecute aici, experienţe ce nu pot fi suspectate de neadevăr.

      În continuare, se face o radiografie a francmasoneriei în România, infectată de virusul iudeo-masonic spre a aduce sângele creştin şi pravoslavnic al acestui popor drept holocaust pe altarele lui Satan. Sunt prezentate marile loji din România şi implicarea B’nai B’rith în ţara noastră.

     Lucrarea se încheie prin două capitole de excepţie în care sunt prezentate modurile cum lucrează francmasoneria şi răspunsurile luptei creştine împotriva ei.

      Masoneria îşi atrage în rândurile ei pe toţi cei care nu pot sau nu voiesc să înţeleagă adevăratul sens al jertfei Mântuitorului, măreţia căilor creştine, motivele pentru care li se cere să nu-şi trăiască viaţa numai pentru satisfacerea simţurilor, dând satisfacţie duhului care tinde spre desăvârşirea spirituală. La început, neofiţii sunt plăcut impresionaţi văzând că frământările şi neputinţele lor instinctive, provenind din neputinţa de a se încadra într-o disciplină aşa de înaltă cum este cea a creştinismului, sunt înţelese şi apreciate în cadrul lojilor. Ceea ce îi atrage la început este promisiunea marii libertăţi. Dar promiţând marea libertate, francmasoneria nu deschide nicio cale pozitivă, ci insinuează doar ideea că oamenii sunt robii cuiva şi că doar prin gesturile lor pot rupe lanţurile. Acest gest este renegarea trecutului.

      În mintea noilor iniţiaţi se insinueză aparenta lipsă de echilibru şi intoleranţa creştinismului oficial. Hristos nu este atacat direct, ci se permite însă a fi cercetat şi analizat pentru o mai bună cunoaştere. Din această primă confruntare dintre Hristos şi neofitul mason se nasc o serie de contradicţii din care va rezulta negarea dumnezeirii lui Iisus. Aceasta e prima treaptă a aşa-zisului creştinism masonic. Următorul pas este de a pune în discuţie în cadrul lojilor actuala organizare a creştinismului. Toate ritualurile creştine sunt considerate ca superstiţii şi se infiltreză ideea purificării lui de acestea, urmând a fi găsită o formulă de contact cu divinitatea. Acest creştinism amestecat de idei panteiste, gnostice, idolatre este împărtăşit masonilor lojilor mijlocii. Dintre aceştia sunt aleşi cu multă prudenţă cei care dovedesc că pot primi suprema iniţiere, unde sunt puşi în situţia de a cunoaşte adevărata ortodoxie masonică. După această descreştinare calea fiecăruia va depinde de posibilităţile lui de înţelegere, pe lângă pseudo-creştinii şi sataniştii de aici, mai existând şi pozitiviştii care o dată ce vor nega divinitatea lui Hristos nu mai sunt capabili de a cunoaşte altă divinitate, îndreptându-se spre ateism, apoi spre materialism. Aceştia nu vor fi niciodată contrazişi, încercându-se aducerea lor la cunoşterea adevăratei dogme masonice, ei vor fi lăsaţi în acest stadiu, ajungând până la gradul 33, rămânând anticreştini, liberali şi ultra-democraţi. Ei sunt preţioşi în acest stadiu satanismului, prin propaganda anticreştină. Ei sunt scriitorii, ziariştii, intelectualii care, prin scrierile lor, constituie, conştient sau inconştient, cele mai puternice elemente de propagare ale ideologiei masonice în rândul maselor. Proganda nu se face direct, ci prin discreditarea instituţiilor creştine ori prin publicitatea favorabilă a instituţiilor de provenienţă masonică, creându-se astfel în rândul populaţiei o atmosferă antireligioasă, tolerantă, libertină şi senzualistă.

      Contraofensiva acestei situaţii tragice în care neamul este infectat de iudeo-masonerie se poate produce doar prin redeşteptarea naţională. Prin interzicerea masoneriei, pericolul masonic nu poate fi îndepărtat, pentru că legământul pe care îl face un mason este valabil toată viaţa. Masoneria în România nu este prezentă doar în lojile naţionale care au predat cheile, ci marele ei stăpân este ordinul evreiesc B’nai B’rith ,,pe lângă care lojile româneşti sunt nişte ţarcuri în care venerabilii români nu fac altceva decât să vândă ţara, o dovadă fiind cazul familiei Pauker, unde căsătoria celor doi copii care luptau cu ferocitate pentru comunizarea poporului român, este pusă sub ocrotirea Triunghiului”.

      Dreptatea, credinţa, cinstea şi naţionalismul sunt armele de luptă împotriva acestui Triunghi, dar şi virtuţile de temelie ale generaţiei care trebuie să clădească noul popor creştin.